MOMENT TOMNATIC

Mă-nconvoaie toamna cu rugina ei roșiatică;

Munți de frunze port pe creștet

Și mă afund tot mai adânc în crusta pământului;

Ploile îmi plouă cu vise de vară neîmplinite,

Iubiri pierdute îmi închid pleoapele obosite de soare;

Regrete de timp trecut îmi înconjor mâinile

Și mă îngroapă și mai mult.

Zilele mi se înșiră în jurul gâtului

Ca un colier de perle sparte între dinții de piatră,

Care devin negre când întunericul cucerește lumina…

Și eu încă visez la aerul tainic și dulce al simplității.

MIȘCARE

Orașul freamătă de oameni așa cum pădurea freamătă de copaci.

Mișcarea lor, a oamenilor, e continuă, ei știu cum să se deplaseze;

Copacii nu.

Ei pot dansa, pot alerga, pot sări, pot merge…

Ei pot cădea și se pot ridica, încet sau în viteză…

Ei pot crea… mișcare… alerga… mișcare… înțelege…

Eu cred că trebuie să stăm acum.

Să respirăm zgomotos. Îmi umflu pieptul… mișcare… pot clipi… mișcare

Pot ridica o mână la fel cum pot îndoi un picior, din genunchi, de la gleznă

Pot sări într-un picior… mișcare.

Mi-e frică să stau prea mult. Oftez. Zgomotos… mișcare… respir… mișcare.

Copacul stă. Oare și-ar dori mișcarea? Respiră… mișcare… oftează… mișcare.

Copacul nu dansează. Oare și-ar dori dansul? Nemișcare. Static. Stai! Stau!

Apoi merg, alert, continuu… mă dor ochii. Clipesc… mișcare. Am obosit!

Mă opresc.

N-AM SOMN!

N-am dormit de un veac,

Un timp care trece tot mai greu;

Îl simt cu fiecare ticăit al pendulului din inimă.

Nu mai dorm de un infinit de aștri

Pentru că nopțile-mi sunt interzise,

Le măsor cu talpa și cotul în lung și-n lat

Și nu cred că le voi găsi marginile prea curând.

Nu voi dormi în următoarea eternitate

De frica întunericului ce mă pândește;

Pleoapele îmi sunt străine de ochi

Și mă întreb cât va mai dura nesomnul meu.

Mă tot gândesc că, undeva în universul vast ce-mi stă deasupra,

Există un leagăn pe măsura nesomnului meu

Care să mă adoarmă ca pe un prunc ferit de frici și de fobii,

Chiar și în mijlocul întunericului absolut al neștiinței.

NU RĂSPUNDE!

NU RĂSPUNDE!

Taci! De pe buze să nu-ți iasă vorbă.
Să stai s-asculți cuvinte ce te dor,
Să fii convins că doar așa vei ști
Să strigi, să țipi, să urlii, să distrugi…
Tot ce te chinuie și dăinuie în tine,
Strigătul ultim ce îți stă pe suflet,
Și tu să taci umil, să doară tot mai tare,,
Șă-nghiți și nodul ce îți stă pe limbă…
Și să nu miști un mușchi, să simți
Până în ultimele fibre din ființa-ți crudă.
Și de ce doare? De ce te tot frămânți?
Că nu poți spune tot ce glasul mut oprește?
Să simți cum animalul mai tare chinuiește
În tine neputința, și tot nu spui nimic!
Tu ai ales să taci, să-nduri, să muști din tine!
Din ochi îți ies văpăi prea pline de povești
Ce ard în vintre patima cuvântului nespus,
Să doară-ncet, să crească tot mai mult
Cât timpul îl mărește, se lărgește…
Și tu să taci! Să nu răspunzi! Să rabzi!
Să strângi din dinți, să n-ai cuvinte multe,
Și-apoi să râzi ca un nebun de dor și chin,
Și tot să doară mai puțin..
Și să dispară de parcă n-ar fi fost.
Să ști că trec doar minute și-o să mori,
Dar nu cu chinu-n suflet. Va fi să treacă!
Și o să tot plângi. Tăcut. Tot mut. Fără cuvânt.
N-ai spus nimic și, totuși, ai spus tot
În sinea ta, dar tot știut de tine;
Orgoliul ți-e pătat, dar ai ales să taci,
Căci ai știut atât să faci: doar să fi mut…
Și iar va trece tot, ca altă dată,
Și-ai să zâmbești mereu, slab, amintindu-ți,
C-a fost un scurt moment de isterie
În lungul drum des presărat cu hopuri.

CONFLICT

am învățat să trag linii obtuze și să desenez
confuze drepte oblice cu degetele goale creând conflicte între culori
mi-am luat cărbunele și l-am zdrobit în palmă
apoi am vărsat tot praful în centrul pânzei albe
acolo a căpătat forma unei pete ușor prăfuite și difuze
praful ar fi zburat dacă aș fi suflat puțin dar am vrut să mă asculte
cu degetul mare am trasat linii șerpuitoare către margini
pe care le-am mângâiat cu privirea delicat
ca să nu le trezesc din somn
unele erau negre și continue
altele erau amestecate cu albul de dedesubt semn că acolo
lumina trebuia să aibă ceva de spus
și uneori negrul devenea o ceață închisă
un soi de gri confuz și mofluz în atitudinea lui
alteori albul nu se lăsa murdărit
își cerea dreptul la curățenia lui
neîntinată de dorința mea față de existența lui perfectă
cu degetele continuam să las amprente din loc în loc
semnele mișcării continue a întunericului prin lumină
apoi îmi ștergeam atitudini greșite cu radiera
pe care o curățam mereu de grăsimea cărbunelui ars
ca să nu păteze și mai mult albeața perfectă a luminii
finalul a fost apoteotic
dâre acrilice de roșu sângeriu mediau conflictul printre negru și alb
cerând și el dreptul la viață pe pânză
împroșcând cu nesaț cețuri cenușii în mici puncte neregulate
ca să ascundă greșelile de execuție
pe care doar imaginația le-a executat
în mintea mea mâinile încă lucrau în cârbune și culoare acrilică
dornice să personalizeze o altă pânză
dar ochii mei vedeau cețuri și culori opace și confuze
am lăsat totul pentru o altă dată

N-AM INIMĂ

N-am inimă să-mi bată,

Doar nisip și-un rest de apă

De la valul ce tocmai s-a retras.

Din mii de scoici îmi construiesc tot corpul,

Cu sare îmi zidesc dur pielea,

Iar miile de-organe din alge-s plămădite.

Respir doar când vin valuri

Să-mi ude al meu trup,

Să beau sau să mănânc, să fiu…

Și mă îndemn cu peștii să exist,

Cu broaștele țestoase și sute de delfini,

Cu zecile balene și zeci de hoți rechini.

Căci totul e legitim așa să se întâmple:

Îmi curge-n mare sarea și-mi strică zidul greu

Și-apoi mă descompune, bucată cu bucată,

Menită sunt să mă destram îndată,

Ca să mă recompun din nou la fel;

Și sunt tot eu. Din nou. Mereu la fel.

CICLURI


Văluri de aburi îmbracă aceste blocuri în griuri metalice
Și-apoi se înalță spre cer formând, la rândul lor, blocuri de nori gri posomorât;
Dar memoria ființei evaporate a apei creează o nouă lume pe care o oglindește
Ca un lac născut în ceruri menit să ne facă să ne vedem pe noi înșine;
Aerul împrumută din sentimente și se coboară curgând în lume cu tristeți,
Amestecându-le, amalgamându-le,
Alene sau în ropot, în ploi sau în cascade, formând din nou ființa de pământ
Care visează să se întoarcă în ființa norilor oglindă.
Oglinda vâscoasă ascunde în ea povara carnală a vieții,
Guri înfometate de trăiri vor ucide alte guri, înfometate și ele,
Ducând în oase spaima morții pe mile și mile, împrăștiind, la rândul lor, frici;
Apoi devin ciclice, de parcă eternitatea ar dura o veșnicie,
De parcă ciclicitatea lor ar fi continuă, uitând să se rupă.
Un gând răzleț va ameți drumul neîntrerupt și îl va frânge,
Dar până atunci să dansăm hora în cerc încă puțin.

ȘI CU CE DOR MI SE USUCĂ LILIACUL!

Între atâtea griuri și cartoane

Ce zac în maldăre de resturi și gunoaie,

O singură culoare îmi luminează ziua:

E liliacul meu de la fereastră

Ce cu curaj își cântă strălucirea,

Deși prea mult din soare el nu prinde.

Și-mi stau din diminețile, devreme,

S-admir opaițul violaceu din umbră;

Eu știu că înflorește pentru mine,

Dacă peste gunoi și izuri visează să impună.

Îi vreau adulmeca chiar și culoarea,

Îi știu cu mintea fiecare ram,

Iar de mă prinde în mreje întristarea

Îmi e de-ajuns ca-n minte să îl am.

E falnicul străjer al nemuririi vieții,

Dar va usca și el curând, o știu,

Culoarea violacee-a dimineții

Și-am să îmi amintesc mereu de el

Așa cum vreau să-l visez în zori.

Am să-i aștept un an, iar, înflorirea,

Și-am să-mi alin din diminețile prea gri,

Căci doar așa am să-mi adun și eu din anii

Ce între resturi și cartoane mă știu a viețui.

CE VIS!

mă gândeam să scriu o scrisoare și mi-am zis

cum pot să scriu scrisori când nici emailurile nu mi le citesc

eu da eu nu mai citesc decât numerele tramvaielor

care îmi trec prin minte în loc de oi înainte să adorm

și care îmi umplu tot timpul așa cum a spus un om ilustru

dar nu timpul aș fi vrut eu să mi se umple ci inima

care s-a golit ca un ibric de ceai destul de încăpător pentru două cești

de inimă cu frișcă sau lapte fără zahăr

și mă mai gândeam să rup ziarul de azi în două

să îmi împart zilele cu străinii cu inimi goale așa ca mine

dar care nu își pierd timpul numărând tramvaie ci metrouri

care se găsesc mereu în stațiile din regională și care pot număra în viteză

multitudinea de vagoane fără să se încurce în amănunte ca mine

și care să nu dea importanță faptului că tramvaiele pot avea uneori blană de oaie

și că pot behăi în voie în loc de claxon când mașinile ocupă șina și nu le permit trecerea

uite la metrou nu se întâmplă asta

marionete legate de sfoară numără fără să știu dârdâielile mele

în timp ce oi multe se îmbulzesc să iasă de pe șina tramvaiului lânos

pentru a-i face drumul liber

mă tot întreb de ce sunt atât de absentă și înfrigurată

când nimic din tot ce visez nu poate fi real

de pildă această oaie pestriță care mă împunge cu atâta putere

și-acest câine care mă prinde de pulpa pantalonilor lungi și evazați

colorați strident și înflorați ca în vremea generației hippie

dar eu nu lupt cu flori împotriva unui război

ci impotriva opresiunii acestui cățel care îmi subjugă libertatea și mi se urcă pe picior

ca mai apoi să mimeze sexul cu o femelă

oh oaia asta care mă impunge cred că are și ea visele ei de măreție asupra mea

și când mă trezesc reușesc să râd puțin pe peronul metroului pe care am uitat să numar vagoane

încă dârdâind de frig cu dinții clănțănindu-mi limba

gândind la visul meu lânos sau măcar la patul meu care m-ar încălzi

împreună cu plapuma de lână groasă și grea a bunicii

de care era așa de mândră

sub care mă dureau degetele picioarelor…

N-am mai scris/ Curs de scris proză

De câte ori încerc să scriu mă pierd. Puzzle-ul fuge de mine. De fapt, am lâncezit. Am căutat motive să mă reapuc de ceva, dar nu funcționează. Nu așa. Și nu mă văd scriind nimic în viitorul apropiat. Corectez câte un text și cam atât.

Și pentru că veni vorba de corectat, am nevoie de niște cursuri de scriere în proză. Le-am găsit, sunt ținute de mulți dintre scriitorii consacrați, dar l-am ales pe Florin Iaru; trebuie să îi placă și lui ce am scris, doar pe baza asta sunt selectată pentru a urma cursul. Omul îmi place, dintotdeauna mi-a plăcut. Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă avea Alex Ștefănescu un astfel de curs, aș fi aplicat fără tăgadă. Dar costă ceva, iar eu nu am banii necesari pentru asta. Și chiar am nevoie. Și iar voi strànge din dinți pentru o perioadă de timp.

Mă gândesc că poate nu e timpul pentru așa ceva și, ciudat, asta mă mângâie să amân înscrierea. Mă mai mângâie și gândul că ar face bine să mă refuze pentru că nu am talent. Sună ciudat și prost, dar asta nu mă va face să mă opresc. Am publicat un volum prost, și mi s-a spus că e prost, și cu toate astea l-am publicat. În tiraj mic, departe de a putea fi publicat în librării, vândut pe “sub mână”, dar l-am scos.

Nu îmi fac “mea culpa”, sunt doar obiectivă în propria-mi subiectivitate. Și am lucruri muuuult mai importante de făcut și nu le fac pentru că nu simt să le fac. Și doar aștept să văd ce se mai poate întâmpla. E ca un serial prost în care trebuie să aștept următorul episod.

URMEAZĂ…