O NOUĂ VIAȚĂ

Am ridicat mâinile spre cer și am scris cu degetul pe tivul norilor:

“Ce viață vie voi mai duce azi? Sau voi muri din nou încă o zi? “

Apoi am închis ochii să simt durerile

Venind în valuri peste noi.

“Și iar le vom primi zâmbind!”, mi-am spus.

Am afundat picioarele în pământ și le-am făcut temelie,

Știam că temelia nu va fi luată de val.

Apoi am urlat la soare să mă mai păsuiască un răgaz de o viață,

Dar nu m-a auzit, și-a tras norii pe frunte și a adormit

Visând, probabil, și zâmbind.

“Mi-a mai rămas doar sufletul să îl scormonesc,

Să găsesc resturile peste care nu au mișunat neputințele,

Să-mi construiesc eu o altă viață și o altă lume

În care durerile să zburde fericite și să trăiască libere de noi, departe.”

Și-atunci mi-am făurit uneltele de scris

Ce stau acum de-a dreapta mea și-așteaptă

Să le dau puterea să mă înceapă.

Mă așteaptă un nou început, trecutul îl las valurilor să îl ude și soarelui să îl usuce.

Așa va redeveni pământ și nu se va mai ști ce-a fost.

NU ȚIPA!

Șoptește, nu țipa!

Iubirea nu se aude de la depărtare;

Ecoul tău în urechile ei nu vuiește ca o furtună.

Apropie-te!

Încearcă să distrugi distanța cu picioarele goale;

La fel ca fericirea, clipa se micșorează treptat spre infim.

Nu striga și nu lăsa timpul să treacă neștiutor,

Dă-i răgaz să te absoarbă ca să te știe pe deplin,

Doar atunci vei cunoaște sentimentul real.

Și, mai ales… nu țipa!

Dragostea se împlinește haotic, fără de reguli.

Simte și înțelege, dar, mai ales, SIMTE!

Nu suferința aduce iubirea către tine,

În iubire totul zboară, mai ales timpul.

Și nu țipa!

Nu o mai țipa.

CERCURI

În cercuri concentrice…

Vântul mișcă frunza în cercuri concentrice…

Un cerc după altul: la dreapta, la stânga…

Se-oprește, pornește din nou…

În cercuri concentrice frunza se mișcă.

În cercuri concentrice m-aș mișca și eu.

Apoi, vântul îi schimbă poziția,

Se joacă cu ea ridicând-o…

Coborând-o…

Caruselul continuă zglobiu;

M-aș duce s-o prind, dar știu,

Că în sinea ei, frunza se bucură de vânt.

Și eu m-aș bucura în sinea mea.

De tot, dar mai ales de vânt.

***

de te-am facut să te stingi… mă iartă!

uneori sufletul vuiește de cele lumești

și se împrăștie între oameni,

pe care, apoi, îi alungă fără a-i privi în ochi;

sunt doar un om cu cuget slab,

un bulgăre de țărână cuprins

de frenezia vieții ce fierbe-n pântec.

am risipit din gelozie toți fulgii albi din jurul tău

pentru a păstra pentru mine o scânteie din tine în plus,

dar te-am pierdut o dată cu suflarea.

NU…

Nu văd nimic…

în afară de lumina mioapă a unui bec ce abia își pâlpâie

viața trecătoare.

Nu aud nimic…

în afara apei care curge, picătură cu picătură,

lovind pereții de porțelan ai ceștii de ceai

uitată murdară pe verandă.

Nu simt nimic…

în afara corpului meu ce zace afundat în salteaua moale.

Nu cred nimic…

în afară de faptul că timpul trece lent…

Nu gândesc nimic…

decât că mi-aș dori să mă amestec cu ploaia

și să adap din mine plantele.

Să fiu picătura.

***

Porii zidului transpiră spasmodic sudori care udă plăgi vechi, deschise;

Prin ele sângele țâșnește bucuros de libertatea câștigată,

Ca mai apoi să moară închegat de nerăbdarea ideii de viață.

Un ultim pas și apa ploii va șterge amintirea bucuriei;

Clișee în alb și negru apar în fața ochilor,

Clișee prin care se vede conturul vag negru al unui corp trasat

Pe marginea lumii, legat prin vene și nervii de ea.

Mirat de însemnătarea morții în viața de care nu vrea să se despartă,

Își duce clipa dincolo de limita traiului,

Rămânând mirat până la propria moarte, temător de neștiut,

Uitând că a murit câte puțin in fiecare moment al fiecărei zile.

“Să construim pe îndelete fabrici de carne,

În care sângele să rămână captiv și trist,

În egoismul sinelui la viață, putem să ținem prizonieri chiar îngeri.”

Dar nu era cale de întors!

Vestigii uitate în care încă bântuie fantomele sângelui vărsat

Se văd la marginea uitată a cetății.

Carnea e liberă, sângele încă visează libertăți câștigate cu prețul morții,

Ca să moară și el închegat de speranță.

SUNT O SALCIE PLETOASĂ

SUNT O SALCIE PLETOASĂ

Sunt o salcie pletoasă, crescută lâng-o bancă, într-un parc;
În fiecare ram ce-mi curge în cascadă,
Se află câte-o frunză învechită,
Ce va așterne țesut, covoare de celule din lumină.
Fac umbră ierbii, dar pe trup îmi cresc ciuperci din spori
Pe care mușchi și mucegaiuri devin hrană;
Asfaltul dimprejur îmi arde rădăcina,
Chiar dacă afară-i soare, chiar dacă afară-i ger.
Vin uneori copii să-mi rupă crengi,
Crezând că, poate mâine, îmi vor crește noi;
Dar nici natura nu știe să mă-nalțe…
Să cresc semeț… să nu mă rup ușor.
Umorul îmi e viața, amorul… l-am uitat;
Din micii muguri-flori ce cad peste bordură…
Se irosesc cu vântul… poate vor naște-n zori,
Un alt SUNT, unul nou, deși viața-i perenă.
Nu știu decăt visa liniști fără de vină,
Căci vina mea eternă e capul meu plecat,
Mă-nalț spre cer cu viață, durere și dorință,
Și cresc mereu visănd la cerul prea înalt.

SCENĂ

Impersonal, un spațiu aproape gol, umplut de-o aparentă relaxare,

Luminat de felinarul din stradă care bâzâie continuu.

Sub el stau trupuri care-și caută secolul vânzând câte puțin din carnea lor bătrână.

Fereastra deschisă prin care răzbate mirosul de ploaie de vară

Lasă aerul umed să intre, să îmbibe materiale pe care să le storci în mâini.

Mirosul crud de jilav ne umezește ochii, e rânced, putrezit ca o religie,

Și nu ne săturăm să bâzâim ca felinarul din stradă.

Un câine schiop tresaltă c-o zvâcnire la fiecare pas ce-l face-n drumul lui;

E vina lui, a omului; durerea ce-o provoacă zeul nemilos din carne,

Ucigător și dur, e mult prea mare.

Îl văd acolo, jos, ud, mirosind a baltă stătută si a beție,

Căutând, paradoxal, dragostea la fundul sticlei de spirt din care bea.

De-odată totul se întunecă. Felinarul s-a oprit, dar în mintea mea el încă zumzăie.

Mii de vise abundă în amintirea luminii trecute,

Pe retina celor care dorm de mult.

E timpul să închidem fereastra.

Dincolo de geam continuă să plouă.

Plouă și în mine. Am să îmi storc sufletul de lacrimi.

BÂND APĂ

Azi am trecut pe lângă un copil care voia să bea apă;

S-a oprit în drumul lui și și-a desfăcut capacul PET-ului

Cu o mișcare circulară, amplă, mlădioasă și elegantă;

Apoi a sorbit din apă trei guri mici…

Minuscule…

(Una după alta)

După care a pus capacul PET-ului cu mișcări mici și abrupte, dezgustate;

Când a aruncat PET-ul lângă gardul lângă care se oprise

Mi s-a oprit respirația… de tot!

Am murit pe loc odată cu timpul în timp ce el se mișca liber de timpul meu oprit

“Apa aceea produce dezgust!”, mi-am zis.

N-am ridicat gunoiul de teamă să nu devin furioasă;

Aș fi vărsat-o să înfurie vintrele pământului cu hrană

Și gunoiul l-aș fi pus în tomberonul amintirilor de prisos.

Copilul a plecat iar eu n-am făcut nimic.

Cum aș fi putut?! Eram stană de piatră.

Vreau sa scriu!

Si vreau sa o fac cum n-am mai facut-o de mult. Vreau sa simt ca ceea ce scriu ma umple pe mine, in primul rand, de simtaminte atunci cand recitesc. Nu ma vad ca pe un scriitor, un scriitor sanatos si cu credinta cuvantului o face mereu si in mai toate circumstantele. Ma uitam zilele trecute la un interviu pe Netflix luat lui Andrea Camilleri si mi-a ramas in minte ce spunea despre momentul lui de creatie: se face doar atunci cand in gandul, in mintea si in mediul lui e liniste si ordine. Eu nu le am, nu stiu sa fiu ordonata si linistita, desi tanjesc enorm dupa asta. Vreau sa ma asez si sa scriu mult, continuu, fara sa obosesc, fara sa simt ca nu am mancat sau nu am baut, fara sa simt ca obosesc, ca si cum doar asa as trai, doar asa as simti, ca si cum doar asa as fi fericita…

Da, imi doresc sa creez de parca asta ar fi singurul si cel din urma lucru pe care l-as face vreodata. Vreau sa scriu si vreau sa simt ca scriu cu toata fiinta mea, cu fiecare neuron care imi leaga ariile cerebrale, cu fiecare celula a corpului meu, cu fiecare alveola a plamanilor mei…

Si, mai ales, vreau sa scriu ca sa uit de mine. Asta e suprema mea fericire, asta e libertatea mea.