SINGURĂTATE

Închid ochii peste ceața ce se așterne;

O cuprind între pleoape și sper să se transforme în apă,

Să curgă ploaie de lacrimi peste sufletul floare…

Cascada de fulgi ce-mi curge în vene nu risipește ceața,

Ci o-mbracă în sticlă și o păstrează

Făcând din ea o oglindă.

În fiecare oră din seară îmi oglindesc în ea fanteziile

Și-mi mângâi, stând drepți în fața ei, sentimentele

Ce se pun ca sedimentele într-o ceașcă de ceai de tei.

Aș vrea să dorm, dar ceața mi se ridică peste creier.

Număr pătratele de pe pătură până le uit numărul

Și mă apuc să reiau numărătoarea de la orice număr,

Oricum nu contează.

Sentimentele de pe fundul ceștii contează acum.

Mă legăn în brațe cu mine ca să nu mă simt singură,

Deși știu că în ceața asta oricum nu simt decât singurătatea.

CUM TRECE TIMPUL!

Presimt că ceasul se va prelinge pe perete

Ca o brânză Camembert într-o picturâ de Dali

Și că timpul se va scurge lichid, lucios – păstos,

Pe parchetul negru ca smoala.

Urmele curgerii lui –

Și simt miros de fum

De la rotițele ceasului care ticăie înfundat,

De parcă ar fi fost ascuns înadins

Într-o cutie de tablă,

Ca să poată fi încuiată cu lacătul

Și ascunsă vederii și auzului –

Se simt violent pe pielea lăsată

Și-n mușchii atoni pe de față.

Auzi cum trece ceasul peste noi?

Îl simt o brânză Camembert care încă se prelinge pe perete.

A ieșit din tablou,

E în competiție cu ea însăși spre podeaua de smoală.

MI-E DOR…

Mi-e dor de-o literă ca de un zâmbet cald,

Ca de-o privire blândă, ca de un umăr drag,

Mi-e dor de-un punct ca de un soare bun,

Ca de un pom cu fructe, ca de un vechi salcâm.

Mi-e dor de-un vers ca de o primăvară,

Ca de o frunză verde, ca de o caldă seară,

Mi-e dor de slove ca de pământ cu roade,

Ca de un crâng sălbatic, ca de-un copil ce soarbe.

Mi-e dor de-o carte la fel ca de-a mea mamă…

Mi-e dor de viață, dar.. nu mă lua în seamă!

Cu dor de scris

N-am mai scris de multă vreme. Viața m-a răsucit în mrejele ei ca într-un malaxor și m-a amețit de abia mi-am mai găsit drumul drept. Mă simt liberă, acum pot respira în voie, trebuie doar să învăț să o fac cu răspundere. Nu îmi e teamă nici de singurătate, am învățat să fiu cu mine fără să mă vait că totul devine străin în jurul meu. Simt că îmi voi găsi locul meu cât de curând, chiar dacă nu mă voi mai simți “acasă” în niciun alt loc de pe pământ, altul decât cel în care am locuit o viață de om.

Încerc să îmi încropesc o viață doar a mea, una care să îi includă pe alții, nu mai vreau să trăiesc eu viețile altora sau să fiu inclusă, un adaos, un troler care să care și bagajele celuilalt. Încă aștept o cărare doar a mea, una în care să pot scrie liberă de toate constrângerile emoționale cu care am trăit până acum. Și abia acum pot vedea luminița de la capătul tunelului și știu că lumina îmi va face bine. Șimt.

MOMENT TOMNATIC

Mă-nconvoaie toamna cu rugina ei roșiatică;

Munți de frunze port pe creștet

Și mă afund tot mai adânc în crusta pământului;

Ploile îmi plouă cu vise de vară neîmplinite,

Iubiri pierdute îmi închid pleoapele obosite de soare;

Regrete de timp trecut îmi înconjor mâinile

Și mă îngroapă și mai mult.

Zilele mi se înșiră în jurul gâtului

Ca un colier de perle sparte între dinții de piatră,

Care devin negre când întunericul cucerește lumina…

Și eu încă visez la aerul tainic și dulce al simplității.

MIȘCARE

Orașul freamătă de oameni așa cum pădurea freamătă de copaci.

Mișcarea lor, a oamenilor, e continuă, ei știu cum să se deplaseze;

Copacii nu.

Ei pot dansa, pot alerga, pot sări, pot merge…

Ei pot cădea și se pot ridica, încet sau în viteză…

Ei pot crea… mișcare… alerga… mișcare… înțelege…

Eu cred că trebuie să stăm acum.

Să respirăm zgomotos. Îmi umflu pieptul… mișcare… pot clipi… mișcare

Pot ridica o mână la fel cum pot îndoi un picior, din genunchi, de la gleznă

Pot sări într-un picior… mișcare.

Mi-e frică să stau prea mult. Oftez. Zgomotos… mișcare… respir… mișcare.

Copacul stă. Oare și-ar dori mișcarea? Respiră… mișcare… oftează… mișcare.

Copacul nu dansează. Oare și-ar dori dansul? Nemișcare. Static. Stai! Stau!

Apoi merg, alert, continuu… mă dor ochii. Clipesc… mișcare. Am obosit!

Mă opresc.

N-AM SOMN!

N-am dormit de un veac,

Un timp care trece tot mai greu;

Îl simt cu fiecare ticăit al pendulului din inimă.

Nu mai dorm de un infinit de aștri

Pentru că nopțile-mi sunt interzise,

Le măsor cu talpa și cotul în lung și-n lat

Și nu cred că le voi găsi marginile prea curând.

Nu voi dormi în următoarea eternitate

De frica întunericului ce mă pândește;

Pleoapele îmi sunt străine de ochi

Și mă întreb cât va mai dura nesomnul meu.

Mă tot gândesc că, undeva în universul vast ce-mi stă deasupra,

Există un leagăn pe măsura nesomnului meu

Care să mă adoarmă ca pe un prunc ferit de frici și de fobii,

Chiar și în mijlocul întunericului absolut al neștiinței.

NU RĂSPUNDE!

NU RĂSPUNDE!

Taci! De pe buze să nu-ți iasă vorbă.
Să stai s-asculți cuvinte ce te dor,
Să fii convins că doar așa vei ști
Să strigi, să țipi, să urlii, să distrugi…
Tot ce te chinuie și dăinuie în tine,
Strigătul ultim ce îți stă pe suflet,
Și tu să taci umil, să doară tot mai tare,,
Șă-nghiți și nodul ce îți stă pe limbă…
Și să nu miști un mușchi, să simți
Până în ultimele fibre din ființa-ți crudă.
Și de ce doare? De ce te tot frămânți?
Că nu poți spune tot ce glasul mut oprește?
Să simți cum animalul mai tare chinuiește
În tine neputința, și tot nu spui nimic!
Tu ai ales să taci, să-nduri, să muști din tine!
Din ochi îți ies văpăi prea pline de povești
Ce ard în vintre patima cuvântului nespus,
Să doară-ncet, să crească tot mai mult
Cât timpul îl mărește, se lărgește…
Și tu să taci! Să nu răspunzi! Să rabzi!
Să strângi din dinți, să n-ai cuvinte multe,
Și-apoi să râzi ca un nebun de dor și chin,
Și tot să doară mai puțin..
Și să dispară de parcă n-ar fi fost.
Să ști că trec doar minute și-o să mori,
Dar nu cu chinu-n suflet. Va fi să treacă!
Și o să tot plângi. Tăcut. Tot mut. Fără cuvânt.
N-ai spus nimic și, totuși, ai spus tot
În sinea ta, dar tot știut de tine;
Orgoliul ți-e pătat, dar ai ales să taci,
Căci ai știut atât să faci: doar să fi mut…
Și iar va trece tot, ca altă dată,
Și-ai să zâmbești mereu, slab, amintindu-ți,
C-a fost un scurt moment de isterie
În lungul drum des presărat cu hopuri.

CONFLICT

am învățat să trag linii obtuze și să desenez
confuze drepte oblice cu degetele goale creând conflicte între culori
mi-am luat cărbunele și l-am zdrobit în palmă
apoi am vărsat tot praful în centrul pânzei albe
acolo a căpătat forma unei pete ușor prăfuite și difuze
praful ar fi zburat dacă aș fi suflat puțin dar am vrut să mă asculte
cu degetul mare am trasat linii șerpuitoare către margini
pe care le-am mângâiat cu privirea delicat
ca să nu le trezesc din somn
unele erau negre și continue
altele erau amestecate cu albul de dedesubt semn că acolo
lumina trebuia să aibă ceva de spus
și uneori negrul devenea o ceață închisă
un soi de gri confuz și mofluz în atitudinea lui
alteori albul nu se lăsa murdărit
își cerea dreptul la curățenia lui
neîntinată de dorința mea față de existența lui perfectă
cu degetele continuam să las amprente din loc în loc
semnele mișcării continue a întunericului prin lumină
apoi îmi ștergeam atitudini greșite cu radiera
pe care o curățam mereu de grăsimea cărbunelui ars
ca să nu păteze și mai mult albeața perfectă a luminii
finalul a fost apoteotic
dâre acrilice de roșu sângeriu mediau conflictul printre negru și alb
cerând și el dreptul la viață pe pânză
împroșcând cu nesaț cețuri cenușii în mici puncte neregulate
ca să ascundă greșelile de execuție
pe care doar imaginația le-a executat
în mintea mea mâinile încă lucrau în cârbune și culoare acrilică
dornice să personalizeze o altă pânză
dar ochii mei vedeau cețuri și culori opace și confuze
am lăsat totul pentru o altă dată

N-AM INIMĂ

N-am inimă să-mi bată,

Doar nisip și-un rest de apă

De la valul ce tocmai s-a retras.

Din mii de scoici îmi construiesc tot corpul,

Cu sare îmi zidesc dur pielea,

Iar miile de-organe din alge-s plămădite.

Respir doar când vin valuri

Să-mi ude al meu trup,

Să beau sau să mănânc, să fiu…

Și mă îndemn cu peștii să exist,

Cu broaștele țestoase și sute de delfini,

Cu zecile balene și zeci de hoți rechini.

Căci totul e legitim așa să se întâmple:

Îmi curge-n mare sarea și-mi strică zidul greu

Și-apoi mă descompune, bucată cu bucată,

Menită sunt să mă destram îndată,

Ca să mă recompun din nou la fel;

Și sunt tot eu. Din nou. Mereu la fel.