JAZZ

Melanj, amestec de vechi și nou stropit, infiltrat, din când în când de cuvinte,

Cuvinte ce stau să se plimbe între sunetele picate, bob cu bob,

În timpanul memoriei colective.

Cuvânt așezat ca input, apoi linii trasate din care se țes pânze

Ca, în final, să se adune toate spre output.

Creativ, sunet cu sunet, creativ, melodie,

Din care ies partituri întregi de sunete înalte și joase,

Continue, înalte, continue, joase, în continuă schimbare, dinamic,

Destructurând din temelii totul ca să poată fi făcut la fel… sau altfel…

Formând o lume nouă din cea veche, chiar și repetitivă,

Lăsând creatorul uimit și fără vlagă,

Exasperat și distrus sau doar vlăguit, dornic de o gură de apă.

Apoi note, așezarea lor continuă, oscilantă, repetitivă,

Uneori fără de noimă, alteori doar greu de înțeles, stări, frânturi de stări,

Emoție continuă, voci sacadate, sunet răzleț, se amplifică…

Apoi tăcere. Se bate darabana…

Cântecul continuă, sufletul tresaltă, emoția redevine puternică…

Renaște muzical, sunetul crește, se cântă înalt sau jos,

Pian, saxofon, vioară, baterie, violoncel… și voce…

Vocea care face instrumentele să o urmeze, să urmărească notele,

Voce care crește în volum, sunete care cresc în volum,

Amalgam de vechi și nou, amestec de jos și înalt,

Rapid și sacadat sau înalt și lent…

Și vocea… care se oprește brusc…

Omul de pe scenă a rămas fără aer. La fel și cel din public.

Va continua? Bis! Bis!

Emoția se simte în gât, adrenalina e la cote maxime.

Vocea vrea, corpul uman nu.

Dar sufletul…?

DE UNA SINGURĂ

“Să nu te uiți în oglindă”, mi-am zis,

“Oglinda nu te face să vezi dincolo de tine.

Uneori îți place ce vezi, dar de multe ori nu,

Te minte spunându-ți adevărul.”

Și dacă trec de ea și nu-mi văd decât părul,

Ce azi se răzvrătește din senin

Și nu mai vrea să stea cum îl așez,

Nu îmi voi vedea și chipul schimonosit

De lipsa împlinirilor.

“Să nu te privești în lumină,” mi-am spus,

“Lumina te face să observi golul din tine.

Un strop de întuneric și n-ai să ști singurătatea”

Așa că sting lumina-n calea mea să nu văd chipul nimicului din jur.

Oftez sau doar respir, nici asta nu mai știu.

Filosofia vieții de una singură îmi stăruie în minte,

Și-mi pare că aud la robinet cum picături

Se scurg la intervale regulate.

Îmi îngân ritmul lor în gând,

Apoi îmi fredonez continuu melodia și-mi fac pașii de dans…

La fel ca în viață.

“Dacă te vei privi în oglindă, fă-o pe întuneric.

Așa nici nu-ți vei aminti că azi nu te-ai pieptănat.

Uneori e mai bine așa.”

Vreau sa fiu inspirata

Ma tot plang ca nu îmi iese, dar nici nu îmi rezerv timp sa ma las inspirata. Pai, e drept?! Logic ca nu. Stiu ca nu e timpul, ca mai trebuie sa treaca ceva vreme si tot nu ma potolesc.

Vreau sa fiu inspirata ca sa pot profita de ce am acum, adica mai nimic. Ultimele poezii sunt scrise pe ciorne mai vechi sau mai noi, idei pe care n-am vrut sa le pierd si pe marginea carora am incercat sa construiesc ceva care sa imi placa. Dar inca imi lipseste pasiunea de a scrie. Mai trebuie sa mai astept. Intre timp voi duce batalii reale pe aceleasi camouri de lupta.

https://music.youtube.com/watch?v=CqO4vBSLHMw&feature=share

TRAGEDIA CITADINĂ

zgomotul zilei se lovește de betoanele clădirilor

ricoșând, din geam în geam, ca un glonț;

razele soarelui stau ascunse, timide,

să nu cumva să le fure întunericul din ochii oamenilor.

dacă floarea ar vedea pământul nu l-ar recunoaște;

dacă pământul ar simți lumina n-ar sti că vine de la soare.

puțina iarbă e călcată în picioare, puțina liniște e celulară…

zgomotul zilei e singurul soare lipsit de lumină pe care orașul îl cunoaște.

puțina înțelegere din brațele oamenilor e falsă,

cuvintele lor ridică ziduri de protecție, fiecare se simte inima propriei cetăți

tragedii celulare la scala unui centimetru pătrat, unice și repetabile

cu fiecare viață care respiră aerul irespirabil din parcările ascunse vederii,

cu motoare turate la ralanti, îmbâcsit de fumul care iese prin țevile de eșapament.

aici se trage linie, aici se pune punct.

viața continuă la fel, odiseic până la atom,

aceleași vieți de Icari cu aripi închipuite,

încăpățânate să existe trăiri existențiale, pastișe repetitive la nesfârșit…

circular, istorii se repetă, definitorii civilizației bolnave de viață.

se pune punct și se reia aceleași teme existențialiste, clișee irecuperabile.

NIMIC… ȘI DE LA CAPĂT!

Așazisa înțelepciune a sufletului,

Nematurizarea conținutului esențial al creației;

Cuvântul debilitat de originea sa sfântă,

Laconic pronunțat cu gura întredeschisă;

Jumătăți de adevăr scornite pe loc să nu sufere viața,

Reducerea totului la procente din întreg;

Și punct… și virgulă…

Și de la capăt… până obosește carnea,

Până ce tot ce știm devine imagine pe un ecran TV cu leduri,

Până ce mintea noastră e improșcată cu selfy-uri degenerate…

Până când totul în jur va căpăta un cod de bare…

Totul, chiar și viața…

Respirând aer cu aromă montană din pungi sigilate

Cu termen de valabilitate redus…

Într-o fabrică de mase plastice care produce prezervative

Cu aromă de cafea și fructe proaspete…

Frustrări plătite pe o canapea la preț întreg

În fața unor urechi absente…

NU NE MAI AUDE NIMENI!

Despre poezie

De multe ori ma intreb ce m-a impins sa scriu. Trairi au fost mereu, dornica am fost intotdeauna de scriere. Orice as fi scris, important era sa scriu. Si acum, dupa punctul meu culminant, adica publicarea volumului, ma vad seaca. Au trecut 3 luni si mai bine de la publicare si descopar ca nu mai stiu sa scriu. Ultimele poezii sunt foarte muncite, contin frustrari despre o viata contrafacuta, un mediu din plastic si petrol care ne conduce vietile sugrumate de funingine si goale de continut. Ideea o am, ma gandesc la ea zilnic, dar nimic nu ma inspira.

In schimb, zilele trecute am reusit ceva ce nu am mai facut de mult: am ajutat un viitor poet sa se afirme. Bine, poeta, hai! Nicoleta Joița se numeste, e un om cum eu nu voi fi niciodata, fata de care am o simpatie profunda si sincera. Sper sa primeasca unda verde si sa fie publicata pentru ca are potential. Tot ea ma va ajuta cu idei grafice pentru volumul la care ma gandesc si cu care ma strofoc de cateva luni.

Asa, revenind la poezia mea, ca doar eu cu asta ma chinui acum si cu asta m-am chinuit in ultima vreme. Nu mai stiu sa scriu poezie, se pare ca rezervorul meu s-a golit. Nu imi iese! Nu imi MAI iese. Vreau sa imi iasa si muza mea e dusa pe coclauri straine. Trebuie sa ma gandesc serios daca tema pe care mi-am impus-o poate fi dusa la capat, daca stilul pe care mi-l doresc mi se potriveste, daca ceea ce fac ma ajuta, daca e bine sa astept sa vina inspiratia, daca voi fi in stare sa creez dupa cum mi-as dori si etc… etc… samd…

Acum doar citesc, aiurea, tot ce prind si cred ca imi place, dar citesc. Bine, audiez carti audio. Recunosc ca nici ochii nu ma mai ajuta mult, altfel as citi din cele 54 de carti cumparate numai anul trecut. Bine, o parte dintre ele e literatura pentru copii, special achizitionate pentru mogaldeata mea uriasa de Mamu. Si am nisre carti atat de bune… neaparat ochelari pentru citit ca asa nu se mai poate.

Cu alte cuvinte, pe langa toate vaicarelile mele, poezia mea nu mai vrea sa fie scrisa. Pai, atunci, sa o simtim intai. Uite un mod de a simti poezia. Va trebui sa citesc versuri, dar nu pentru inspiratie – bine, hai si pentru inspiratie – ci pentru a ma ajuta sa scriu. Dar asta numai dupa ce termin romanul inceput azi.

Harry Nilsson

In ultimele zile am simtit nevoia unor filme usurele, romantice, aproape lacrimogene, asa ca Netflix mi-a sat la dispozitie. You got mail mi l-a scos in cale pe minunatul Harry Nilsoon si uite-asa am redescoperit ce dor imi era sa ascult muzica.

Momentu-a trecut

Trecut, trecut, încet întrecut de sufletul scut

bătut pe-ndelete de ceasul prea mut.

Resort alungit, cu joaca pierdut,

copil neîntrecut în jocul trecut,

cuvinte alese, cuvinte-aruncate

în vântul ce bate, pierdut de-a avut.

Hotar zămislit de-nchinări păsuite,

copil ce-nalță slăviri către cer,

cu ruga-i fierbite, s-aducă aminte

Divinului, de tot ce-a pierdut,

de tot ce-a avut, de tot… de trecut.

Copilul bătrân se roagă în tihnă,

cuvânt cu cuvânt, abia perceput;

el cere odihnă, el cere în cumpănă,

o mică fărâmă din tot ce-a știut,

dar mii de regrete nu-ntoarce destinul

de zile avute, acum amintite, și-i abătut.

Bătrânul se-oprește, în minte trăiește

atât cât cu mintea mai poate urzi,

cu ultime șoapte, în patul de noapte,

respiră adânc, se-agață pierdut

de timpul oprit, ce ceasul ce-a stat,

de un ultim oftat… și-a trecut.

2020

Uf! Anul asta a fost ciudat pentru tot globul, cumva am fost conectati unii la altii in mod online. Am castigat prieteni buni, inteligenti si intelegatori; am debutat cu poezii, desi mi-as fi dorit sa scriu proza; am depasit un hop care mi s-a parut de netrecut si suntem, oarecum, intregi, am citit oarecum mai mult decat inainte, dar am ascultat si mult teatru; am ascultat muzica multa si m-am lasat influentata de ea, am castigat si am pierdut in egala masura… cu alte cuvinte, a fost un an cu de toate si il pot numi chiar unul bun pentru mine, in ciuda pandemiei.

Inca nu stiu ce vreau pentru anul viitor, cert e ca anul asta am invatat sa am ceva mai multa rabdare.

IRESPIRABIL

chipuri acoperite îmi trec prin față învăluite în cârpe murdare;

cețuri greoaie se întretaie cu aburi fosforescenți ce aduc lumina artificial;

nu avem dreptate să ne trăim viețile liniștiți;

muzica încă ne îngână în urechi, ea exista deja pe fundalul rece al disperării,

pâlcuri de oameni ne cântau în urechi strigăte surde, apăsătoare…

și ceața încă cere să dăinuie în mintea comună

ca un văl știut și voluntar, ca o pâclă vâscoasă.

ceața curge, devine fluidă,

se amestecă lichid cu sufletele noastre dornice să transforme simplul în complex;

nu există punct și de la capăt,

existăm doar noi, complecși în simplitatea umorilor noastre.

sumbru, cadaveric și viu, totul se schimbă pe rând,

totul se analizează, una câte una, fiecare își ocupă locul cuvenit, la momentul convenit tacit.

vivacitatea pereților e dată de curgerea sângelui,

în timp ce vremea se alungește așa cum pensula întinde dâra de culoare;

ora se dilată, se alungește, secundele se dublează,

mișcările devin greoaie, se răresc…

totul în jur pare plastifiat, lucios, învăluit în folie,

păpuși de ceară se deformează de frig, se strâng, se umplu de picături de ploaie

care curg să ude cimentul… e coșmar sau e vis?!

zone de culoare plumburie distrage ochiul deprimat să își concentreze atenția

prin dâre de alb ce luminează ceața greoaie, ca de lac vopsit și vâscos…

îngreunează fiecare pas pe străzile de ulei în care puțina lumină

aduce curcubeul plastifiat care curge lin în canalul de lângă trotuar.

aproape că e imposibil ca zgomotul să dispară,

vocile oamenilor ne rămân implantate în gânduri,

deși nu i-am mai auzit de mult glăsuind…

zgomote repetitive de picamer vor să distrugă betonul ce ține cerul;

respirații eliberate de zgomotul gol, dur, nasc în ființă crăpături

prin care se văd lumini oarbe și goale…

cerul le absoarbe flămând de speranța libertății de nori…

și nu-i e de-ajuns să renască senin.