Haina mea

Intotdeauna am considerat ca haina care mi se potriveste e cea de profesor, desi de la o vreme ma gandesc serios daca asta e cu adevarat chemarea mea. Eu am fost mereu “Doamna Vali”, desi aceasta doamna a fost mai mult prietena decat profesor. Am incercat sa aplic o oarecare rigiditate pe care meseria m-a invatat sa o afisez, sa fiu chiar pretentioasa, insa nu mi se potriveste. Mi-as dori sa pot gasi magia, formula corecta care sa imbunatateasca capacitatile copiilor; simt ca imi lipseste ceva, ca nu am capacitatile necesare pentru acea formula, ca, desi copiii se simt foarte bine in prezenta mea (sunt momente dese in care chiar ne distram si radem cu gurile pana la urechi), am senzatia ca nu sunt ceea ce le trebuie lor. E drept, cand nici mie nu imi sunt cea de care am nevoie, cum sa pot fi cea de care au nevoie altii?!

Mi-as dori sa pot fi vrajitoare, sa pot transforma incapacitatile in capacitati, dar si eu ma simt neputincioasa acum. Deci trebuie sa caut noi modalitati de a-mi face meseria cum pot mai bine. E drept ca asta nu se face de unul singur, ca e nevoie si de intelegerea parintilor copilului, de o oarecare cunoastere a capacitatilor propriului copil, de ajutorul lor acordat pentru a-i face autonomi, insa realitatea e ca daca parintii nu sunt constienti de nevoile lor vor cere intotdeauna mai mult de la ei dacat vor putea face vreodata. Apoi mai exista si ideea ca daca noi, profesorii, suntem experti, trebuie sa avem magia perfecta pentru imbunatatirea situatiei lor fara ca ei sa nu faca mare lucru. Continua impingere de la spate si incapacitatile lor de a vedea situatia exact asa cum e obosesc sufletul copilului, dar si pe a celor din jur.

E drept ca am si un grad mai mare de atasament fata de ei, nu pot lucra altfel (si tocmai asta mi-a asigurat rezultatele cu alti copii in trecut), nu ma pot detasa de ei si de afectiunea fata de ei, iar asta imi mananca din energie.

Declar ca haina mea e mare si obositoare, greoaie si dura de foarte multe ori, uneori devine insuportabla, dar pe cuvant ca imi place. Va trebui sa gasesc o cale de a gasi formula perfecta pentru ei si pentru mine.

Advertisements

Prieteni de pahar – Dureri

Am baut prea mult  asta noapte, ma doare capul. Si femeia aia era buna aseara dupa 5 pahare de tuica proasta. Nu mai stiu cum arata, dar se tot freca de mine si ma scotea din minti.

De cand m-am apucat de bautura nu mai pot mirosi. Se pare ca alcoolul deterioreaza simturile, nici mancarea nu o mai pot simti in gura. Mananc prea sarat, prea acru sau prea dulce. La ce dracu m-oi fi apucat de asta, nu stiu. Nici macar nu stiu de ce. Sau am uitat. Ba nu, n-am uitat. Era motiv sa vad de ce beau alcoolicii. Dar penru asta nu trebuia sa ma apuc si eu, trebuia doar sa ii intreb si atat. Era de ajuns sa ii intreb si imi spuneau cate in luna si in stele. Dar, deh, nu poti vorbi cu un betiv fara sa te invite sa ii bei posirca. Bine ca n impartim si acelasi pahar, desi sticla poate fi aceeasi.

Sa bei cu ei e fudulie, sa bei singur e meserie. Sau nu, nu e meserie. Te apuca melancholia, te strici de plans, iti plangi de mila, te doare, toate ted or. Doare al dracului tot, carne, oase, suflet, ochii din cap, tot. te vaiti sit e vaiti pana nu mai vezi decat propria durere. Si atunci bei. Pana la fund. Pana la fundul fundului. Pana la fundul fundului fundului!

Mai am putin din pahar. Ma doare capul, il simt greu. Imi ies ochii din orbite de durere. Las capul pe masa si incep sa horcai. Saliva imi curge din gura deschisa si fac baltoaca pe masa. Mi se face scarba de mine si ridic capul. Imi simt ochii durerosi, imi simt gura uscata, imi vajaie capul. Mainile imi sunt moi si le las pe langa mine. Ridic capul si il dau pe spate. Stau pe scaun cu capul lasat pe spatarul scaunului, cu gura deschisa si mainile atarnand in nestire. Misc doar picioaree, altfel mi se pare ca as fi un lesinat. Lumina difuza ar fi numai buna pentru o seara romantic, dar in bar e frig si miroase a urina. Era buna femeia aia care se freca de mine aseara. As fi tras la ea ca la nebuni. Ii ieseau ochii si ei si mie. Ca la broaste. Ca la melci. Ca la…

Prieteni de pahar – Viciu

Devenisem paranoic, nu mai vedeam decat paharul golit. Intotdeauna gol, eu nu mai simteam aburii bauturii invaluindu-mi mintea, eu eram alcoolul in sine. Ma scurgeam ca o picatura intr-un alambic, o bautura tare, o tarie, tuica de pufoaica. Exista mult rahat in mine si cerea sa fie dat afara. Eram o vidanja plina cu borhot uman si ceream sa fiu eliberat de ce era inauntrul meu. Imi vedeam finalul, eram cuprins de remuscari, visam noaptea, cand reuseam sa dorm, cum vine cineva si impusca pe strada si pe mine reuseste sa ma nimereasca in cap. Si, pac! Moarte subita. Fara regrete, sau, ma rog, singurul regret era ca n-avusesem ocazia sa beau un ultim pahar. Cand ma trezeam cautam cu frenezie de nebun sticla ca sa imi beau ultima dusca. Sticla era goala de cele mai multe ori. Cand mai era ceva in ea imi clateam gura si ziceam ca m-am spalat pe dinti.

Traumele mele mi le faceam singur. Ma trezeam abandonat chiar si de propriile deziluzii, imi doream sa fac orice, sa produc arta. Da, sa produc. Producerea de arta mi-ar fi adus mai multi bani de bautura. Cisterne intregi nu erau de ajuns ca sa ma inece. Singurul care ma salva si ma aducea macar pe calea sinuciderii din care ma intorceam beat era Claude Debussy. Era de ajuns sa ii ascult vreuna din arii ca sa ma apuce plansul ca sa am din nou remuscari. Uitasem cine am fost, uitasem si cine eram. Eram un biet betiv plin de borhot, o vidanja care se cerea golita si curatata. Niciodata un viciu nu parea mai lung ca betia, niciodata un viciu nu aducea mai multe dureri de cap decat alcoolul dimineata. Si ca sa ma trezesc mi-l puneam pe Debussy cu ochii inchisi, imi deschideam febril laptopul si pana sa ma trezesc de-a binelea el era déjà in mine, ma invaluia. Pianul ma invaluia, imi crestea pulsul, ma facea sa plang, mi se incingeau obrajii si urechile si izbucneam intr-un plans devastator, plin de convulsii, obsedat fiind sa respir, sa nu pierd si ultima suflare, altfel lesinam. Pana ajungeam la final se terminau acordurile de pian, eu eram déjà limpede la cap – atat cat puteam fi de limpede – cu mai putine dureri de cap, dornic sa muncesc, cu un gram de simpatie pentru mine, foarte dornic sa muncesc, extrem de dornic sa muncesc…

Pana seara eram devastat din nou de bautura. Pana seara eram beat manga, turta, praf, muci, imi rugam picioarele sa ma tina drept, fugea de mine ca o nebuna chiar si demnitatea. Si iar eram o vidanja plina de borhot. Agonizam. Ma agonizam pe mine, produsul viciului meu, eternul om dornic de mai mult. Ceea ce se dovedise a fi un experiment era, de fapt, pierderea propriului meu eu in viata. Visam sa dispar, sa explodez, imi ceream scuze de la orice sau oricine si ma apuca rasul. Odata chiar mi-am cerut scuze de la hartia igienica pe care aveam sa o folosesc la toaleta si am decis sa nu o folosesc. Am pus-o inapoi de unde o luasem, asa cum era, rupta, si am decis sa ma spal cu apa rece din closet in timp ce trageam apa. Radeam in sinea mea de gaselnita, eram eficient si curat. Dar fata pic de demnitate.

Prieteni de Pahar fara numar =)))

– Ma iubesti?! Spune ca ma iubesti!

– Nu!

– Uite, asta imi place mie la tine, cand ma astept mai putin ma trezesc luat pe sus cu raspunsuri diferite fata de ceea ce ma astept sa raspunzi.

– Nu, te astepti la raspunsuri care iti fac tie bine, dar nu sunt cele de care ai nevoie. Nu te iubesc. Nu te mai iubesc.

Ma uitam cu nesat la ea si imi venea sa urlu, era cel mai greu lucru pe care il puteam accepta.

– Esti bolnav, esti disperat, nu de mine ai nevoie. Iti stau in cale, tu nu ai nevoie de mine, imi spunea ea fixandu-ma din ochii ei mari, iar eu eram suspendat undeva intre pamant si cer, fara plasa de siguranta.

O priveam cu nesat de parca as fi privit-o ore in sir asa, fara sa clipesc de teama ca nu cumva sa dispara. Si dintr-o data am auzit in urechi Clar de luna a lui Claude Debussy, cel mai bun cantec pe care il puteam auzi in mintea mea in astfel de momente. Am inceput sa tremur si sa murmur cantecul aproape numai pentru mine. Il auzeam din ce in ce mai clar in urechi, imi inunda creierul si ma apuca o euforie de om beat .

-Ce tot spui tu acolo?

Ea era din alta lume, din alte vremuri; eu mi-l ascultam pe Debussy in urechi, beat de furie si euforic, atarnand cumva intre cer si pamant.

– Daca ar fi sa plutesc pe apa as face-o chiar acum.

– Ce ai spus? ea se uita mirata la mine si nu intelegea nimic din ce ii spuneam eu. Parca vorbesti pe alta limba.

– Sa fie ea a dracului de viata daca nu merita traita! Iuhu!!! Iuhu!!!

Am fugit de ea, departe de ea, mirata in continuare de reactia mea, avandu-l pe Debusy in minte si in urechi, alergand in nestire fara sa simt oboseala, nevoi, dureri. Eram liber, liber sa traiesc sau sa mor, liber de mine si de tot ce era in jur. Am alergat asa cred ca o bucata lunga de drum. Eram pe marginea soselei, singur, transpirat pana la piele si fericit. Cat de rara era fericirea asta la mine in suflet! As fi dat zi dupa zi sa ma simt asa mereu, as fi indurat chinul lumii daca as mai fi trait macar o data fericirea asta. Eram liber sa zburd, sa topai, nu imi pasa de ce ar fi zis lumea, eu eram cu mine si atat.

Cand m-am oprit din alergat eram departe deja. Brusc mi-am amintit ca imi uitasem hainele la ea in casa, dar nu m-as fi intors nici mort. Imi trebuia un plan de bataie, sa analizez starea in care sunt si sa aflu unde vreau sa merg. Debussy era deja tacut in mintea mea si am inceput sa fredonez o melodie necunoscuta dupa care sa imi numar pasii.

Depresia si singuratatea in haine sexi

in ultima vreme am ascultat cu totul altfel de muzica decat ascult in mod normal. Sursa mea de muzica a fost, in principal, Youtube. Tema generala: tristetea, singuratatea, asteptarea si lipsa de perspectiva. Si nu pentru ca m-as fi simtit neaparat singura sau lipsita de perspectiva, ci pentru ca asta a rezonat cu mine. Nu am sa inteleg niciodata de ce omenirea asociaza singuratatea, depresia si intristarea cu imagini de femei sexi, imbracata in desuuri si purtand tocuri de 15, avand o mima profund ingandurata si deprimata. In realitate o femeie care are parte de cele enumerate mai sus nu se va imbraca niciodata sexi si nu se va simti niciodata sexi in tristetea ei, nu isi va astepta niciodata iubirea sau momentul de glorie in desuuri si neglijee adoptand o pozitie sexi. Inteleg nevoia omenirii de a vedea frumusetea chiar si in cele mai negre ganduri, insa niciodata depresia si singuratatea, inutilitatea unei femei aflate intr-o asemenea stare nu se va imbunatati cu adevarat asa. O astfel de femeie va avea pe ea pijamale sau trening, va fi nemachiata cu parul neglijent, va purta sosete flausate si va plange avand tone de servetele murdare pe langa ea, o imagine departe de a fi sexi. N-am sa inteleg niciodata.

2017 prin ochii mei

Ca de niste ani incoace m-am obisnuit sa fac un minirezumat a ceea ce am intampinat timp de un an, asa ca anul asta nu face diferenta. A fost un an al emotiilor, un an plin de emotii, de la cele mai profunde la cele mai superficiale; a fost un an al prietenilor, al oamenilor buni pe care am ajuns sa ii cunosc datorita imprejurarilor; a fost un an al deciziilor si al gandurilor. Nu a fost un an greu, dar a fost un an care m-a maturizat mult tocmai pentru ca a existat in el atat de persistent latura emotionala si din cauza acelora care au ajuns sa imi fie prieteni. Am scris putin pe blog, am citit mai mult, am facut lucruri care sa ma bucure si lucruri care sa ajute, am renuntat la emisii si am revenit, dupa care iar am renuntat. Se mai intampla, nu putem face mereu ceea ce ne place.

Pentru 2018 imi doresc doua lucruri: primul, poate cel mai dificil lucru pe care mi l-am dorit vreodata; al doilea e sa fie mama bine pe cat posibil. In rest vreau liniste si pace in mine si in jur, sanatate si maturitate. Si creste in mine nevoia de a ma ruga mai des decat o fac.

 

Te cant

Pentru a mia oara te cant in surdina

inainte de somnul ce imi odihneste sufletul si mintea.

Am obosit de-atata patima

ce stinge pasii arzand de nerabdare

si ochi obtuzi cautatori de sfinte daruri pamantesti.

Nu te mai tin in brate ca alte dati,

cand lunile se impleteau minute-n sir in calea mea sa imi mangaie lipsa ta.

Am gura prea sarata de amarele uscate ale vietii

sa te mai simt lucind in mine,

ca un pagan fauritor de timp inconjurat de vremuri.

Esti tu, dar esti si altul, privesc prin tine ca printr-un vitraliu,

imi esti strain de mana mea cautatoare de linisti ce n-au sa vina.

Te simt prezent, dar tu lipsesti in mine, opace sentimente ce au murit;

le-am ingropat la un “Adio!” spus in graba tristelor dorinti neimplinite,

iar tu esti mort de mult, dar nu in gandurile mele.

 

Ma ucide el…

Il ador! E geniul meu preferat (dupa Joyce si Stephen Hawking). Ma entuziasmez de fiecare data cand il ascult. Shockwave Supernova a fost albumul meu de suflet, dar simt cumva ca se schimba ierarhia. Aproape ca am mers azi dansand pe strada. Abia astept tot albumul, abia astept sa ma intorc la butoanele Tasha, abia astept… Of!!!

Fara titlu, deocamdata

Inainte vreme omenirea se manifesta artistic doar atunci cand exista o anumita situatie financiara stabila sau infloritoare a societatii. Se stie ca marile curente artistice s-au dezvoltat in special in timpul pacii, cand diferitele perioade de manifestare isi luau denumirea avand ca sursa pe cel care influenta si conducea un anumit stat sau imperiu.  Asta nu inseamna ca cel care a creat avea neaparat o situatie financiara sau materiala buna, ba de cele mai multe ori nu se intampla deloc asa, cei mai multi traiau de pe o zi pe alta si erau intelesi pentru ca geniul creator nu trecea chiar prin venele oricui si nu oricui ii era dat sa se exprime artistic.

In ultima vreme avem un aflux al creatorilor de toate felurile, chiar daca societatea nu are parte de o inflorire. Cei mai multi se manifesta avand ca baza chiar frustrarile societatii si, culmea, acestea au cel mai mare succes. Societatea de azi se bazeaza pe consumerism, tot mai multi vor sa fie publicati cu sau fara talent, tot mai multi vor sa cante cu sau fara voce, tot mai multi vor sa picteze cu sau fara culoare. Societatea ne-a invatat ca suntem unici si fiecare are dreptul sa se manifeste dupa cum simte si poate. Nu e rau, apar artisti cu talent despre care se spune ca pot valora milioane, important e sa aiba stralucirea potrivita si posibilitatea de a se mula pe dorintele societatii. O societate in cadere cu tot mai multi artisti de geniu dornici de a iesi la suprafata. Nu e rau, din nou cred asta, individul fabrica propriile fructe ale talentului sau pentru publicul larg. Din pacate miliarde de artisti nu se pot vinde acelorasi miliarde de artisti, valoarea devine desueta, geniul creator devine ceva comun. Si ne intoarcem la valorile vechi regretand ca ele erau unice si noi suntem prea comuni. Dreptul de expresie artistica poate fi al oricui, insa cele 15 minute de glorie trec si pentru cei mai multi 15 minute sunt doar 15 minute. Istoriile noastre raman sa fie spuse nepotilor. Cei care raman in curentul artistic sunt deja oameni care se pot manifesta pe bani multi, cei care pot scoate bani si din dispunerea aleatorie a unor caramizi sau din alaturarea unor gunoaie. Impactul conteaza, el socheaza. Si te intrebi ce a vrut sa spuna.

Un motiv pentru afluxul artistic e tocmai comfortul de zi cu zi; un om care munceste fizic la trebuirile casnice sau are un loc de munca solicitant nu va mai avea timp si de manifestari artistice, asta e clar. De obicei omul care se framanta zilnic pentru el si familia lui gaseste tot mai putin spatiu de manifestare al eului propriu. Tot ce ne ramane e sa ne bucuram de creatile celor vechi si celor noi. Fiecare are drept sa se exprime, eu am ceva cu arta de consum si cu ideea ca daca are un pret mare e valoros.

 

 

Azi…

Azi am realizat un lucru: n-am fost iubita de niciunul din cei cu care am incercat sa incropesc o relatie. Toti au fost prea singuri si au profitat de singuratatea mea. Iar eu nu am zis nu, omul din mine isi dorea o legatura de suflet pe care nu a avut-o niciodata. Cred ca de asta au durat atat de putin, joaca mea perpetua nu i-a ajutat niciodata sa vada omul serios din mine si cred ca nici nu doreau. Eu am fost mereu perceputa drept cea “in trecere” catre o noua iunire. E dureros si mi-a lasat un gol imens in stomac si in inima. Nu pot sa spun ca am iubit si eu la randul meu, insa pentru cei in cauza am fost capabila de multe sacrificii, dar nu de orice sacrificiu. Regulile le-am stabilit eu si stiu ca peste anumite praguri n-am putut trece niciodata.

Concluzia m-a facut sa vars ceva lacrimi, cumva mi s-a facut mila de inima mea si am reusit sa ma dezmeticesc. Hai, nu chiar mila, mai degraba am realizat ca in jurul meu nu exista iubire cu adevarat. Cumva primeaza nevoia si trebuintele. “Tinem” unii la altii, dar nu ne dam de ceasul mortii ca sa facem rost de orice din “iubire” (nu ma refer la dragostea parentala/filiala sau dragostea de frate, desi exista cazuri in care si asta e pusa la indoiala).

Deci, n-am fost iubita niciodata de niciunul cu care am fost. Sa zicem ca am profitat cumva unii de altii in imensa noastra singuratate pe care am dorit sa o umplem cu orice numai sa nu mai sune a gol. Si am asa un gol in stomac cum n-am avut niciodata. Pacat.. Poate ca oricine merita iubit. Sau poate ca nu.