HÂRTIA

Hârtia. Pe care-acum o am în față e goală. Și rece.

E goală. Și dacă nu ar fi nu s-ar povesti.

Sau s-ar povesti, analiza, distorsiona, înțelege, sublinia. Dar ea există.

Înțelegerea se face în scris, pe foaia albă și goală. În scris.

Ne aplecăm deasupra ei și scriem un munte. De cuvinte. De vorbe. De sunete.

Legate. Despărțite. Riguroase. Ruginite ca niște cuie vechi.

Un munte de-am scrie am uita cerul. Și ochii care văd cerul.

Și mirosul cimentului fierbinte care a fost udat mai devreme.

Cu apă. S-a uscat. De tot.

Încercăm ceva nou?

Hârtia. Pe care am lăsat să cadă pixul. S-a prelins și a mânjit-o.

Nu avem dragoste de hârtie căci o aruncăm. Apoi.

Coala de hârtie. Îi analizăm albiciunea și slăbiciunea alb-murdară.

Trăim într-un punct al pixului și ne doare scrierea. Punctul.

Îl transformăm în oraș de hărtie. Ne ajunge o coală să îl construim. Punctul.

Etaj cu etaj. Geam lângă geam. Ușile ne sunt ferecate. Rămânem prizonierii lui.

Etajul I al citadelei este, totuși, etajul I, deci nu este etajul II.

Punct. Dacă s-ar putea, și de la capăt.

Și de la capătul întrepătruns al capătului nepătruns cu urechea.

Sau cu ochiul.

Hârtia. De la care am plecat e un rezultat al pădurii.

De pin, de fag, salcâm sau molid. De nuc.

De om. De braț care stă așezat pe ea. De mână care scrie pe ea.

De degete care scriu pe ea.

Ia să trecem noi la stilou. E mai elegant. E mai subtil.

E mai intelectual. E mai pervers. Răutăcios și sobru.

Minte mai mult scriind pe hârtie. Mâna se mișcă cu control.

Mâna care scrie. Caligrafic. Ordonat. Subtil. Controlat.

Degetele prind cu putere corpul stiloului.

Cerneala mânjește mai tare hârtia. Pătrunde în carnea ei filiformă.

Hârtia și stiloul scriu împreună. Sacadat. O lume întreagă.

ÎN SÂNUL TOAMNEI

Cu picioare de toamnă îmi merg drumul de lut printre frunze;

Nu le foșnesc de teama senzației de frig pe care o simt în stomac.

Toamna asta mă fericește, ploi cu soare, soare în cer, ploaie pe pleoape,

Soare și în mintea mea lucidă de ape.

Mi-e bine aici, în sânul ei ca de nucă costelivă;

Rodul sunt eu, un bob strivit de dragoste între goliciunile crengilor –

Private de frunzele lor verzi pe care și le afișau cu ostentație –

Și mă așez comfortabil în memoria ei trecătoare până la o nouă revenire.

Nimic nu moare cu adevărat, nimic nu se sfârșește cu finalul,

E doar o continuare a vieții, chiar și atunci când ea lipsește.

E timpul să iau o pauză de aer, o gură de cer albăstrit și adânc;

Am să mă încălzesc din nou, așezată cu spatele la soare,

Poate că el mă va ajuta să nu veștejesc odată cu toamna care mă ține în ea…

Cu gândul.

CINE SUNT EU?

“Mamă, cine suntem noi?”

Când ochiul de sticlă al cadranului timpului

îmi bate în ceafă secundele,

eu mă ascund să nu mă prindă din urmă minciuna;

am năpădit în tine ca o iarbă mușcată de mână și durerea nu vrea să plece.

E atât de trist în vise că mă fac să stau treaz de teamă să nu le simt reale.

Trăiesc în codependență tacită cu tine;

ne înțelegem din atingeri frugale și simple mormăieli

când nu ne e lehamite să ne mișcăm de colo-colo,

în rest stăm pasivi, stane de piatră, și ne uităm în gol.

Fereastra stă și acum acoperită de ziare

care lasă doar umbra luminii să intre în cameră.

“Nu tuși! Nu vreau să-mi tulburi liniștea.

Mă-ngrop în colțul cel mai rece al camerei să nu te văd.

Îmi ești străin.”

Picioarele mi se afundă în molozul căzut de pe pereții scorojiți;

praful e rece și plăcut, moale și ușor pe picioarele mele

și simt cum eternitatea îmi fuge din carne.

“Spune-mi, cine sunt eu? În ce veac m-ai născut, surghiunită de nestatornicia iubiri?”

Ochii atrași de lumină se liniștesc acoperiți de pleoapele

prin care abia o intuiesc;

zgomotul zilei începe să își facă simțită prezența,

mașini pornind în trombă spre rutină,

mișcându-și roțile forțat pe gheață, alunecând continuu în viața fadă,

habotnice să își cheltuiască timpul pe bani,

să își irosească minutele în schimbul unui plastic colorat

cu care să își cumpere nevoile și de care să se simtă mândri.

Ascunși, tactili, ne trezim îmbrățișați în mijlocul autostrăzii,

între bolizi care vuiesc din cutiile lor automate către nicăieri.

Ne trezim în viteză, cu pletele în vântul iernatic,

fețe cu zâmbete înghețate a plăcere, gata să se ciobească…

Într-o altă viață vom alerga desculți prin zăpadă,

dar vom fi vii, sângele ne va pulsa… și vom iubi perfect sufletul…

la fel cum iubim acum carnea.

PETALE DE ZIDURI

Din petale căzânde ne naștem.

Cu fiecare floare ce moare mai crește un mormânt,

Așezat în etaje, crescut în camere, în care mor flori

Ale căror petale mor odată cu nașterea lor…

Din care ne naștem noi.

Între patru petale de pereți ne înmulțim,

Fiecare an pe care îl împlinim ne mai naște din nou spre moarte;

Bătrânețile ni le petrecem gârboviți

Tot între aceleași patru petale zidite, în etaje,

Înăspriți de închiderea lumilor noastre,

Aceleași care ne-au fost deschiee cândva…

Cândva… când încă puteam visa.

Petalele pereților cad odată cu moartea noastră,

Una câte una, pe rând,

Lăsând în urmă praful căderilor și al amintirilor

Care se șterg și ele pe rând…

Când nu se vor mai naște petale de flori care să moară

Între cele patru petale de ziduri, care cresc în etaje.

ÙN BĂRBAT COBOARĂ O SCARĂ

Un bărbat coboră o scară.

Un bărbat coboră o scară din fier cu trepte de lemn

Fără să se țină de balustradă.

E semn de încredere în inginerii care au proiectat-o,

Semn de încredere în muncitorii care au montat-o,

Semn de încredere în sine.

Un bărbat coboră o scară din fier

Din care proiectantul luase deja două trepte din lemn: pe prima și pe ultima.

Din ele două va construi o scară nouă

Pentru urcat și coborât, din lemn sau din fier;

Scara va fi plină și ea, pesemne,

De oameni încrezători în făuritorii ei și în ei înșiși,

Capabili să coboare scara fără să folosească balustrada,

Capabili să ignore prezența primei trepte,

Uitănd că există și o ultimă treaptă…

Care trebuie coborătă.

O NOUĂ VIAȚĂ

Am ridicat mâinile spre cer și am scris cu degetele pe tivul norilor:

“Ce viață vie voi mai duce azi? Sau voi muri din nou încă o zi? “

Apoi am închis ochii să simt durerile

Venind în valuri peste noi.

“Și iar le vom privi zâmbind!”, mi-am spus.

Am afundat picioarele în pământ și le-am făcut temelie,

Știam că temelia nu va fi luată de val;

Apoi am urlat la soare să mă mai păsuiască un răgaz de o viață,

Dar nu m-a auzit, și-a tras norii pe frunte și a adormit

Visând, probabil, și zâmbind.

“Mi-a mai rămas doar sufletul să îl scormonesc,

Să găsesc în el resturile peste care nu au mișunat neputințele,

Să-mi construiesc din ele o altă viață și o altă lume,

În care durerile să zburde fericite și să trăiască libere de noi, departe.”

Și-atunci mi-am făurit uneltele de scris

Ce stau acum de-a dreapta mea și-așteaptă

Să le dau puterea să mă înceapă.

Mă așteaptă un nou început, trecutul îl las valurilor să îl ude și soarelui să îl usuce.

Așa va redeveni pământ și nu se va mai ști ce-a fost.

NU ȚIPA!

Șoptește, nu țipa!

Iubirea nu se aude de la depărtare;

Ecoul tău în urechile ei nu vuiește ca o furtună.

Apropie-te!

Încearcă să distrugi distanța cu picioarele goale;

La fel ca fericirea, clipa se micșorează treptat spre infim.

Nu striga și nu lăsa timpul să treacă neștiutor,

Dă-i răgaz să te absoarbă ca să te știe pe deplin,

Doar atunci vei cunoaște sentimentul real.

Și, mai ales… nu țipa!

Dragostea se împlinește haotic, fără de reguli.

Simte și înțelege, dar, mai ales, SIMTE!

Nu suferința aduce iubirea către tine,

În iubire totul zboară, mai ales timpul.

Și nu țipa!

Nu o mai țipa.

CERCURI

În cercuri concentrice…

Vântul mișcă frunza în cercuri concentrice…

Un cerc după altul: la dreapta, la stânga…

Se-oprește, pornește din nou…

În cercuri concentrice frunza se mișcă.

În cercuri concentrice m-aș mișca și eu.

Apoi, vântul îi schimbă poziția,

Se joacă cu ea ridicând-o…

Coborând-o…

Caruselul continuă zglobiu;

M-aș duce s-o prind, dar știu,

Că în sinea ei, frunza se bucură de vânt.

Și eu m-aș bucura în sinea mea.

De tot, dar mai ales de vânt.

***

de te-am facut să te stingi… mă iartă!

uneori sufletul vuiește de cele lumești

și se împrăștie între oameni,

pe care, apoi, îi alungă fără a-i privi în ochi;

sunt doar un om cu cuget slab,

un bulgăre de țărână cuprins

de frenezia vieții ce fierbe-n pântec.

am risipit din gelozie toți fulgii albi din jurul tău

pentru a păstra pentru mine o scânteie din tine în plus,

dar te-am pierdut o dată cu suflarea.

NU…

Nu văd nimic…

în afară de lumina mioapă a unui bec ce abia își pâlpâie

viața trecătoare.

Nu aud nimic…

în afara apei care curge, picătură cu picătură,

lovind pereții de porțelan ai ceștii de ceai

uitată murdară pe verandă.

Nu simt nimic…

în afara corpului meu ce zace afundat în salteaua moale.

Nu cred nimic…

în afară de faptul că timpul trece lent…

Nu gândesc nimic…

decât că mi-aș dori să mă amestec cu ploaia

și să adap din mine plantele.

Să fiu picătura.