Asteptari

De multe ori, cand intalnim oameni noi cu care am comunicat doar pe internet, ne intrebam ce parere vor avea despre noi, daca ne vom simti atasati de ei si dupa ce ii vom cunoastem, daca aspectul lor ne va placea si nu vom fi deranjati de conportamentul lor in societate sau in preajma noastra. Cunosc oameni care isi fac probleme reale fata de modul in care sunt perceputi, temandu-se, probabil, ca nu vor fi perceputi asa cum isi doresc si ca nu vor fi tratati la adevarata lor valoare. Si eu am avut problema asta pana in momentul in care am realizat ca, de fapt, nu pot schimba nimic din ce sunt eu ca sa par altfel fata de ceilalti. Cu alte cuvinte, mi-a fost rusine cu ceea ce eram si preferam sa nu ii intalnesc decat daca se dovedeau cu adevarat dornici sa ma cunoasca. Asteptarile astea ne aduc dezamagiri profunde, deci e vina noastra ca nu suntem capabili sa acceptam realitatea celuilalt. Toate astea s-au schimbat avum 3 ani si jumatate, adica s-au schimbat de tot. Desi am intalnit multi oameni si inainte de asta, cunoscuti de pe net, si chiar am participat la multe activitati online si offline, abia atunci am simtit ca e ceva in neregula cu mine. Teama a dispatut cu totul in momentul in care am inceput eu sa caut oamenii pe care imi doream sa ii cunosc. Pe unii i-am simtit dornici, pe altii cu totul reticenti; unii m-au respins, altii m-au imbratisat cu totul. Depinde mult si de experienta si de deschiderea lor fata de cei pe care ii intalnesc. Cert e ca daca simtim iubirea lor reala si dorinta reala de a ne intalni merita sa le dam o sansa. Nu vom sti niciodata ce se ascunde in spatele monitorului pana nu incercam: diamante sau doar vant.

Advertisements

O filosofie gratuita

In ultima vreme tot mai straini devenim. De noi, de ceilalti, unii chiar de ei insisi. Unii fugim de cei dragi pentru ca nu le facem fata, altii fug de ei insisi pentru ca nu fac fata propriilor trairi si sentimente. Devenim terapeuti cu noi insine si ne tratam stramb crezand ca asta e calea. Si e si gratis. Dar devine gratuita incercarea. Devenim filosofi in fata celorlalti crezand ca asta inseamna inteligenta, insa e la fel de gratuita filosofia noastra. Oamenii au nevoie sa fie ascultati, tipa sa se auda, dar nu se mai pot auzi pentru ca tipetele devin fundalul sonor normal tuturor celor care fug de ei insisi. Zgomotul ne insoteste peste tot, galagia e la ea acasa in mintea fiecaruia in parte. Ranile fac parte din noi si ne plangem ca ne ranesc cei de langa noi, ca e de datoria lor sa ne asculte, insa suntem nepasatori la ideile sanatoase de viata. Vrem doar sa ne plangem pe noi si durerile noastre. Cu cat amanam vindecarea cu atat mai viciati devenim, incepem sa iubim durerea, sa o cautam, sa ne ranim noi pe noi insine ca sa avem doza necesara de durere. E ca un drog, e nevoie de durere din ce in ce mai multa ca sa ne simtim bine. Si nu e de mirare ca devenim imuni la necesitatile celorlalti, ca cerem si nu mai putem oferi pentru ca nu mai stim sa ne oferim. Egoismul creste, egocentrismul propovaduit in Occident acapareaza, se muleaza perfect pe oameni atata timp cat ni se ofera modele si formule de reusita si succes care nu dau gres. Dar care dau gres, totusi, pentru ca nu luam in calcul imprevizibilul, nu luam in calcul vointele celorlalti, individualismul fiecaruia dintre noi, situatiile care apar si pe care nu le putem controla. Devenim voluntari, dar involuntari in relatiile cu ceilalti.

Cele scrise mai sus sunt doar o pura constatare personala. Sa nu ne socheze, nu e cazul. Textul de sus a fost doar o pauza publicitara. Continuati!

Dor de Valentina

Azi am vazut poza unei vechi cunostinte si mi s-a facut atat de dor de ea ca imi venea sa plang. Ce sa fac, sunt mai sensibiloasa zilele astea, mi se mai intampla si mie. Apoi am realizat ca mi-e dor de mine in acele vremuri. Nu a trecut foarte mult timp de atunci, doar vreo 5 ani, insa eu eram altfel atunci, nu aveam asa multe dureri ca acum si nici ganduri de razvratire atat de pregnante. Atunci visam sa pictez, vedeam norii si eram fascinata de curburile lor, felul in care arata o floare si culorile ei si imi imaginam ce culori pot amesteca pentru a rezulta acea nuanta, felul in care aratau anumite cladiri si incercam sa imi dau seama de liniile pe care ar fi trebuit sa le fac pentru a realiza acea lucrare; visam sa scriu mult, sa compun nu doar manata de frustrari si de tristete, ci ghidata de umor si de imaginatie; sa creez in munca mea, sa fiu cu gandul si sufletul la rezultat si nu la frustrarile intalnite in drum. Mi-e tare dor de Valentina aceea care parea naiva si normala in felul ei visator si cuminte. Intre timp am devenit o acritura sensibila si plina de nervi, in continua defensiva, cu capul plecat si plina de durere sufleteasca din cauza neimplinirilor si frustrarilor de moment. OF!

Contrast

Uneori oamenii se transforma in indivizi care nu mai au loc de nimeni și de nimic. Vor sa se desfășoare cu orice pret, in orice condiții și își arată inadaptabilitatea fiind frustrați pe orice ii scoate din starea lor de comoditate. Cu cât comoditatea e mai mare cu atât se adaptează mai greu la schimbări și la nou. Iar frustrările se transforma in stări de nervozitate pura a celorlalți, cei care asista sau care vor pur și simplu o discuție normala cu oameni aparent normali. De aici și până la a răstălmăci cuvintele celui cu intenții pașnice nu mai e decât un pas. Astfel de oameni dezbină grupurile, mai ales pe cele care nu împărtășesc un crez, o plăcere sau un scop.

Contrastul de afla in felul în care un grup de unește pentru a susține unul dintre membrii. Chiar având membrii noi sau cu o oarecare atitudine ostilă față de majoritatea ideilor, el se unește și împărtășește aceeași idee, același scop, se ajuta in sarcini și nu se lasă influențat de atitudinile nedorite ale unuia dintre membrii.

Într-o societate ideala toți ar trebui sa tinem cont de ceilalți, de plăcerile și neplăcerile fiecăruia în parte, de capacități, de neputințe și de orgolii. Însă totul e o utopie. In realitate membrii dintr-un grup sunt indivizi care au nevoie să își manifeste propria personalitate, in functie de educație, de povestea fiecăruia de viață, de tradițiile și superstițiile in care crede etc., si asta netinand cont de motivul pentru care exista grupul.

Cert este că avem nevoie sa facem parte din anumite grupuri, doar suntem fiinte sociale, insa când unul singur dezbina un grup, chiar și precar conceput, atunci acel grup nu își mai are rostul.

A world without rock: mine

Evenimentele din ultimele două zile m-au făcut să mă decid dacă voi continua așa sau nu. Trei săptămâni fără rock sunt binevenite, sper, pentru sufletul meu chinuit. N-am să dispar, cei care vor sa stie de mine mă vor căuta dacă vor cu adevărat să știe de mine, restul contează prea puțin. De data asta am și eu nevoie de spațiul și de timpul meu departe de lumea asta care ne înghite din ce in ce mai tare. Apoi vom mai vedea ce e de făcut.

La revedere!

Radio TASHA: ON AIR si in inima mea

Atunci cand am acceptat propunerea Olgai de a emite pe radioul ei ma asteptam sa fie doar o experiență de scurta durata, eram viteaza si convinsa ca am sa fac eu cate in luna si in stele. Nu a fost asa deloc, m-am impotmolit, am intrat peste colegi, am ras ca tembela cand trebuia sa vorbesc, am “latrat” (Cristi Marin imi aminteste mereu asta) cand ar fi trebuit sa tac, am chinuit ascultatorii in amiaza mare cu chitara rock de abia puteam sa mai suport chiar si eu zdranganiturile pana am ramas pe tot radioul doar cu mine si un alt ascultator si am mai facut eu boacane. Sunt 2 ani de atunci si boacane tot fac, asta sunt. Dar oamenii nu m-au lasat, m-am recules si am revenit. Trebuia sa ii dau eu de cap cumva, era de neconceput capitularea. La un singur lucru nu m-am asteptat pe Radio Tasha: sa fii coplesit cu atentie si iubire, sa plangi ca nu stii cum sa ii rasplatesti pentru sprijin. E mare lucru sa existe un colectiv care sa se sustina asa cum e pe Tasha. De multe ori, eu, cea care vorbesc verzi si uscate, raman cu crengile goale. Asta inseamna ca trebuie sa ascult si sa tac.

Cred ca stiti si voi ca onestitatea gesturilor si a vorbelor e cea mai importanta intr-un grup. Poate ca nu e unul solid asa cum ne-am dori, poate ca nu ne cunoastem intre noi asa cum am merita, poate ca ne lipsesc multe in relatia noastra cu ascultatorii, dar nu ne lipseste dragostea pentru muzica si gandul bun.

De multe ori ma intrebam de ce raman, imi lipsesc atatea lucruri pentru a face moderare. Sunt eu prea incapatanata sa raman intr-un loc care nu e pentru mine? Insa imi dau seama ca locul meu e aici, ca ma descurc chiar binisor cu toate balbaielile si lipsurile mele, ca incapatanarea mea nu mai e incapatanare cand am pe unde oameni care vin de drag sa ma asculte desi li se pare ca muzica mea e mult prea galagioasa si zdranganitoare pentru ca o fac din dragoste pentru mine. Pe cei mai multi nu ii cunosc si nu ii voi cunoaste niciodata, dar ii simt, le simt pulsul si am invatat sa ajustez volumul atunci cand e prea mult, chiar pentru ei. Asa ca experienta Tasha e una buna, multumitoare, coplesitoare, sufleteasca si plina de glume.

Va multumesc voua pentru tot. Cuvintele sunt putine, dar vin din inima. Si va IUBESC!!!

Tabu

Sunt anumite lucruri peste care un om poate sa treaca si stie ca mintea lui poate accepta, insa uneori isi da seama despre tabuurile impuse de societate si atunci se inhiba. Am avut intotdeauna o parere buna despre homosexualitate, sunt capabila sa inteleg si sa accept orientarea sexuala a fiecaruia fara sa judec pe nimeni, fiecare isi traseaza propriul destin dupa dorinta lui, insa peste un lucru nu pot sa trec: sa vad doi barbati sarutandu-se. Oare asta ma face superficiala? Sunt eu oare o traditionalista cu masca? Nu sunt capabila sa arunc cu piatra, de asta sunt sigura; nu am niciun drept sa judec pe nimeni. Si totusi…

Nevoia de genialitate

Ma tot intrebam aseara, in timpul emisiei, de unde a venit nevoia mea de genialitate. Bine, nu e vorba de mine, eu sunt un om mediocru, dar tot mentionam despre unul sau altul din cantaretii pe care ii aduceam ca sunt niste genii si tot incercam sa explic pana m-am incurcat si am lasat-o balta.

Cred ca vine din dorinta de a stii ca pe lume exista oameni superiori, care fac in viata lor lucruri care ii ajuta sau ii incanta pe ceilalti. E o prostie sa credem ca toti suntem egali, nu e adevarat. Nimeni nu este egal cu nimeni si niciunul nu este la fel ca altul. Suntem indivizi cu dorinte, viata, caractere, comportament, temperament, pasiuni, sentimente… diferite. Pentru mine geniile sunt oamenii care creaza si care cred cu tarie in ceea ce creaza, care fac lucruri minunate pentru ei si pentru ceilalti si nu se plictisesc de ceea ce fac zi de zi, care isi stabilesc un tel si urmeaza pasii normali si necesari pana la acel tel, care ies in evidenta prin asta si nu isi dau voie sa devina mediocrii. Intr-o lume a mediocritatii e nevoie uriasa de oameni superiori, mai ales ca sa ne arate sau sa ne ajute sa vedem calea dreapta. Avem nevoie mare de eroi, de modele, de genii la care sa ne raportam. Ma bucur enorm sa stiu ca ei exista.

Pfff, exact asta trebuia sa spun eu aseara!