VISÂND LA TRECEREA CLIPELOR

Clandestin, căutând alinare în orice culoare,

mă bazez pe timp să treacă.

Obsedată de vocea din mintea mea

îmi petrec secundele măsurând pe degete

pașii parcurși cu picioare de lut până la finalul zilei.

Zgomotul ceasului îmi bate în piept continuu

și nu îi pasă dacă mâine va începe o nouă zi.

Gândul ca această “Azi” încă nu e terminată mă doare.

Și iar îmi ascult vocea din minte, cântând pe silabe cuvintele,

punând câte o secundă de pauză între fiecare sunet,

bătând ca secundarul dinăuntrul meu.

Încă sunt aici, mișcându-mă odată cu rotițele ceasului,

scârțâindu-mi mecanismul neuns de eternități trecute în clipe.

Lumea încă e aici, o aud zgomotoasă în departare;

dacă mi-aș apropia-o de urechi nu mi-aș mai auzi gândurile.

Vocea se aude tare, puternic;

mintea mi-o cântă, o simt în stomac.

Am să alin lumea cu bătăile roților zimțate,

apoi am să trec puntea nopții spre dimineață.

CHEAMĂ-MĂ PE NUMELE TĂU

Cheamă-mă din adâncul gândului ca să te simt,

Dă-mi un trup și făurește-mă să-ți fiu asemenea;

Un suflet adus de vânt, prins cu plasa pentru fluturi, mă va întregi.

Strigă-ți numele în urechea mea dreaptă ca să-mi învăț glasul.

Dă-mi răbdarea inimii care speră și zâmbește-mi de câte ori voi plânge;

Tristețea își are rolul ei în crearea cărnii mele.

Șoptește-mă, bucată cu bucată, pe limbă,

Să simt sentimentele cum mă umplu pe rând.

Să cânt de dor, să țip de fericire, să urlu de durere,

S-aștept, să sper, să visez până la finalul drumului,

Să fiu eu creația gândului și dorințelor…

Cheamă-mă pe numele tau și voi exista.

SONOR

începe. începe. atenție! începe…

versul ce scrijelește filele plăpânde ale cărților,

scris din trei în trei cuvinte…

începe, timid, apoi urcă zgomotos…

până la cele mai înalte sunete ale timpanelor,

până la cele mai înalte note ale vocilor,

menite să zgârie sonor cuvintele, literă cu literă…

apoi jos, până la pământ,

până la cea mai mică urmă de șoaptă,

aproape tăcută, intens de tăcută, uimitor de ascunsă auzului,

până la cea mai firavă formă a sunetului,

absent de sonoră pe timpanul cuvântului.

absurd…

cuvântul scris în auz dăinuie în mințile noastre,

l-am auzit încet, apoi firav, până la lacrimi, azi…

până la bocet, până la pieire.

sonor, respirat încet, sacadat, gâfâit…

TE AUD! MĂ AUZI? ȘOPTEȘTE-MI CÂT DE TARE POȚI!

CUVÂNTEAZĂ LITERĂ CU LITERĂ… sonor

din trei în trei cuvinte absurde rostite în ureche

ce au rămas în timpan…

și încă le aud.

ȘAHISTUL

Stătea picior peste picior cu gândurile rătăcindu-i prin minte;

Se apleca și își îmbrățișa, din timp în timp, genunchii noďuroși.

Fără stare, fără de înțelegere, își frământa amintirile jocului,

Una câte una, în ordinea apariției lor pe tabla de șah.

Coatele așezate pe masă arătau de parcă ar analiza și ele odată cu el deciziile.

Nu își permitea să facă ultima mutare, finală, obosită.

“Am să pierd, finalul e aproape”.

Și gânduri haotice se îmbulzeau în capul lui căutând ieșirea.

“Ultima. Apoi…”

Mâna dreapta se mișca încet spre rege; eșecul adus de celălalt doare.

Vinovatul din fața lui, adversarul din oglindă, îi cerea să mute.

Își luă regele în mâini și îl culcă, fragil, pe mijlocul tablei, aproape mângâindu-l;

Oftă adânc. “Încă una?”

Adversarul acceptă dând ușor din cap. “Bineînțeles!”

Lumină și tăcere (video)

Azi am fost tare mandra de ceea ce a reusit sa faca Ioan Man pentru poezia mea. Putini oameni sunt capabili sa simta atat de profund si sa vada in interiorul meu tot ce simte si vede el. Recunosc ca in momentul in care am auzit fundalul muzical a trebuit sa ma asez pentru ca mi se inmuiasera picioarele si tremuram. Plangeam, pur si simplu. De emotie, de uimire, de mandrie, de bucurie. Emotie in cel mai pur sens posibil.

Strugurii roșii (video)

Este una din primele poezii pe care Mihai Tătaru s-a încumetat să mi le recite. Grupul meu de prieteni a văzut în ea valoarea pe care eu nu o vedeam atunci, dar, influențată de ei, am reușit să înțeleg și eu ce am creat. Zilele alea eram bulversată, nu vedeam nimic, doar simțeam continuu starea de emoție profundă pe care mi-o dăduseră ei prin reacțiile lor. De atunci îi iubeam, dar din momentul acela i-am adorat pe toți și pe fiecare în parte. Multă vreme mi-au rămas în minte laudele lor.

LUMINĂ ȘI TĂCERE

Luminează-mă așa cum doar în întuneric se simte lumina,

făclie s-aprinzi, să ardă tot ce zace-n mine și e uscat;

poate că lumina va opri zgomotul din adâncuri,

poate că tăcerea va scădea întunericul și îl va reduce la celulă.

Nu-l omorî încă, mai lasă-mi-l o clipă

să știu că-i lângă mine când nu voi mai vedea,

orbită de lumină sau… poate de emoție primară.

Păstrează-mi-l pentru-atunci când ochii-mi vor fi nisip

și n-am să te mai pot zări întreg.

Știu că va crește în mine din nou

și zgomote vor asurzi timpanele firave să clocotească-n gânduri.

Îmi doresc doar făclia ce-o ții în mână și tăcerea din brațele tale,

apoi lasă-mă să fiu.