UNEORI…

Uneori, cand nimeni nu ma vede,

Pot alege sa fiu sau sa  nu fiu.

Propria mea existenta devine nula

Si-atunci astept sa imi vad esenta

Rupta intre dorinta de a deveni vizibila

Si de a ramane aceeasi culoare cu a aerului.

 

Uneori, cand nimeni nu ma simte,

Pot alege sa imi plantez radacinile

In pamantul de la marginea drumului.

Invaluita in mirosurile pestilentiale ale zilei,

Cand sufletele trec nepasatoare aruncand gunoaie,

Ma paste tristetea de a deveni una cu pamantul.

 

Uneori, cand nimeni nu ma stie,

Pot alege sa zbor catre vazduh cu aripi de ceara.

Nu imi pasa daca asfaltul imi va opri avantul

Sau daca avioanele imi vor izbi propria faptura

De aripile lor. Cand soarele ma cheama

Doar zeul vietii are dreptul la jertfa de viata.

Am recitit…

… motivele pentru care am devenit profesor intr-o postare din 2010. Se pare ca aveam ceva mai multa minte atunci decat am acum. Redau o parte din postarea aceea:

O concluzie a zilei de ieri am tras-o la sedinta de aseara: nu poti lucra cu oricine numai pt ca ai sansa sa primesti un salariu mai mare. Copiii cu deficiente te vor iubi pana la cer daca ii accepti pt ceea ce sunt, daca le accepti deficientele si daca ii respecti. Copiii cu deficiente sunt mai iubitori si, uneori, chiar mai intelegatori decat cei normali. Cei mai multi dintre ei sunt invatati cu mai putin, deci vor intelege mai usor lipsa unor lucruri pe care ei le vor. Si, lucru important, nu poti lucra cu ei daca nu ai putina exigenta. Rezultatele nu sunt ca ale unor copii normali, dar asta depinde si de deficienta lor. Numai un profesor la o scoala speciala poate intelege cata munca se depune pt ca un copil de 5 sa obtina un 7 sau chiar 8, insa satisfactia rezultatului obtinut de el e uriasa. Abia atunci stii ca esti un profesor bun.

MI-E DOR

Mi-e dor sa ma privesti cu toata retina,

Sa simti cum ochiul tau nu e destul de incapator

Sa ma cuprinzi complet, cu tot ce sunt,

Sa-nvalui tot c-o singura privire.

 

Mi-e dor sa ma respiri cu tot plamanul

Sa simt cum simti ca aerul nu iti e de-ajuns

Sa ma inspiri si-apoi sa ti-l umplu

Fericit ca ma stii bine, la adapost.

 

Mi-e dor sa ma sorbi dintr-o inghititura,

Sa simt cum simti cand iti curg prin vene

Si-o gura din mine sa iti ajunga o vesnicie

Si ceva, pana la finalul pamantului sau al nostru.

 

Dar sunt pierduta, nu stiu unde esti.

Timpul ne umple vidul dintre noi;

Privesc si tot sper sa apari chemarii mele.

Ce semn sau ce drum ar trebui sa umblu

Pentru a te stii?

Motive

Desi n-am starea necesara sa o fac, m-am decis sa scriu putin, asta fiind unul din motivele pentru care am facut blogul acum aproape 8 ani. Mult! Cred ca cea mai lunga relatie a fost cu scrisul si cu pasiunile pe care le-am avut pana acum, toate puse aici, in paginile astea. Si daca tot m-am asezat la scris, am sa scriu ineptii, tampitenii sau idiotenii, ca oricum toate sunt sinonime. O sa-mi ia ceva timp pana o sa termin postul – ca doar asa se intampla cand n-am stare – dar il voi termina cumva.

Ii spuneam unei prietene ca mi-e dor sa simt, dar sa simt cu adevarat, sa simt tot cu fiecare fibra din mine. Da, sunt pasionala. Uneori prea mult, alteori rece ca gheata. Cu toate astea mereu am gasit motive sa fug, care mai de care mai intemeiate sau mai putin intemeiate.  Motive. Cert e ca niciodata n-am ramas destul sa cunosc finalul, preferand sa dau eu lovitura finala crezand ca va durea mai putin decat daca mi-as fi luat-o eu de la celalalt. Pot spune ca n-am simtit niciodata cu adevarat cum e sa fiu parasita, dar am simtit si mai abitir suferinta decat daca as fi fost parasita, mai ales pentru ca am stiut bine ce am pierdut, chiar si atunci cand nu am iubit. O singura data s-a intamplat sa ma intorc de unde am plecat, dar a durat si mai putin decat prima data, si asta pentru ca celalalt era mult prea absorbit de cele ale lui ca sa vada cu adevarat si starile mele reale, adevaratele intentii, si nu sa traga concluzii in fata lucrurilor pe care le cunostea despre mine si fata de ceea ce imi doresc cu adevarat.

Motive? Am gasit cu duiumul, nu e cazul sa le enumar, dar cele mai dese au fost distanta, lipsa lui de langa mine, lipsa sentmentelor reale care leaga.  De cele mai multe ori am stiut de la inceput care va fi deznodamantul povestii, cat va dura si cum va fi dupa. M-am incumetat sa realizez ca am avut dreptate cu mine si cu celalalt, ca am cam stiut de la inceput ce merita sa primeasca si ce trebuie sa cer ca sa nu fie prea mult.

Apoi, eu sunt prietena perfecta, altfel nu mai stiu sa fiu. Intotdeauna linistesc si ascult, vad, observ, ajut, asigur, vesela si pusa pe glume, rar se vede cand sufar sau nu mi-e bine, desi cine stie sa vada si altceva decat problemele proprii va fi constient ca monstrul din mine are si sentimente. Si nu sunt dura cu mine deloc, deci stiu clar ce sunt. Prea putini stiu sa ofere sprijinul adevarat atunci cand simt nevoia sa il cer, si in ultima vreme am cerut ajutorul, insa prea putini au urechi sa asculte.

Nu trag pe nimeni la raspundere pentru momentele in care nu mai pot si cad, nu e vina nimanui. Cumva ma voi ridica, insa nu stiu niciodata cand si cum se va intampla asta. Imi vad vinile, mi le cunosc, le regret, insa faptele sunt intotdeauna infaptuite si, ce e odata facut, e bun facut. Si sunt atat de proasta si de sincera incat ma si mir cum de nu ma schimb. Dar oare cum as fi eu daca n-as mai fi asa? Chiar, buna intrebare.

OK, ineptiile astea mi-au luat vreo doua ore, deci chiar se vede ca n-am avut chef de scris.