Desi n-am starea necesara sa o fac, m-am decis sa scriu putin, asta fiind unul din motivele pentru care am facut blogul acum aproape 8 ani. Mult! Cred ca cea mai lunga relatie a fost cu scrisul si cu pasiunile pe care le-am avut pana acum, toate puse aici, in paginile astea. Si daca tot m-am asezat la scris, am sa scriu ineptii, tampitenii sau idiotenii, ca oricum toate sunt sinonime. O sa-mi ia ceva timp pana o sa termin postul – ca doar asa se intampla cand n-am stare – dar il voi termina cumva.
Ii spuneam unei prietene ca mi-e dor sa simt, dar sa simt cu adevarat, sa simt tot cu fiecare fibra din mine. Da, sunt pasionala. Uneori prea mult, alteori rece ca gheata. Cu toate astea mereu am gasit motive sa fug, care mai de care mai intemeiate sau mai putin intemeiate. Motive. Cert e ca niciodata n-am ramas destul sa cunosc finalul, preferand sa dau eu lovitura finala crezand ca va durea mai putin decat daca mi-as fi luat-o eu de la celalalt. Pot spune ca n-am simtit niciodata cu adevarat cum e sa fiu parasita, dar am simtit si mai abitir suferinta decat daca as fi fost parasita, mai ales pentru ca am stiut bine ce am pierdut, chiar si atunci cand nu am iubit. O singura data s-a intamplat sa ma intorc de unde am plecat, dar a durat si mai putin decat prima data, si asta pentru ca celalalt era mult prea absorbit de cele ale lui ca sa vada cu adevarat si starile mele reale, adevaratele intentii, si nu sa traga concluzii in fata lucrurilor pe care le cunostea despre mine si fata de ceea ce imi doresc cu adevarat.
Motive? Am gasit cu duiumul, nu e cazul sa le enumar, dar cele mai dese au fost distanta, lipsa lui de langa mine, lipsa sentmentelor reale care leaga. De cele mai multe ori am stiut de la inceput care va fi deznodamantul povestii, cat va dura si cum va fi dupa. M-am incumetat sa realizez ca am avut dreptate cu mine si cu celalalt, ca am cam stiut de la inceput ce merita sa primeasca si ce trebuie sa cer ca sa nu fie prea mult.
Apoi, eu sunt prietena perfecta, altfel nu mai stiu sa fiu. Intotdeauna linistesc si ascult, vad, observ, ajut, asigur, vesela si pusa pe glume, rar se vede cand sufar sau nu mi-e bine, desi cine stie sa vada si altceva decat problemele proprii va fi constient ca monstrul din mine are si sentimente. Si nu sunt dura cu mine deloc, deci stiu clar ce sunt. Prea putini stiu sa ofere sprijinul adevarat atunci cand simt nevoia sa il cer, si in ultima vreme am cerut ajutorul, insa prea putini au urechi sa asculte.
Nu trag pe nimeni la raspundere pentru momentele in care nu mai pot si cad, nu e vina nimanui. Cumva ma voi ridica, insa nu stiu niciodata cand si cum se va intampla asta. Imi vad vinile, mi le cunosc, le regret, insa faptele sunt intotdeauna infaptuite si, ce e odata facut, e bun facut. Si sunt atat de proasta si de sincera incat ma si mir cum de nu ma schimb. Dar oare cum as fi eu daca n-as mai fi asa? Chiar, buna intrebare.
OK, ineptiile astea mi-au luat vreo doua ore, deci chiar se vede ca n-am avut chef de scris.
