Lui… Nichita

am fost atât de tristă acum un veac

încât l-am rugat pe Nichita să se apropie de mine

și să își cânte fericirea străveche

apoi am mușcat din mărul întins cu nesaț

era atât de roșu și de mare

cum numai iubirea lui putea fi

mă dureau gingiile și dinții de lapte

albul mușcăturii se transforma în rozul merelor mici și dulci

brumărite în mărul pitic din fața parcului

am zâmbit șăgalnic cum și el mi-a zâmbit dincolo de vers

așa am pierdut șansa la fericirea mea

încă mă găsesc visând la o nouă revenire a Lui

ROTIREA ACEASTA…

Rotirea aceasta se face în sens de ceasornic,

Rotirea aceasta se face în aerul crud de pe stâncă;

Lumina ce-abundă spre mine se face un câmp

Ce se-așează alene sub picioarele mele.

Rotirea aceasta e-odată cu globul

Ce-nvârte cu el miliarde de vieți,

Rotirea aceasta o face norodul

Tot alergând chinuit, obosit de povești.

Rotirea aceasta se face în graba

Secundelor reci ce trec nesimțite;

Se face în miezul pieirii de viață

Și-a slabelor visuri pierdute-n genune.

Rotirea aceasta se-nvârte în mine

Ca un imens giroscop de lumini și oglinzi;

Se face în grabă, se face pe fugă,

Se face mințind că totu-i alene, dormind, liniștit.

Și vine și noaptea, rotirea persistă,

Și totul devine un cerc, circular,

Dreptunghiul-i un ou, pătratu-i un măr,

Și-n cerc mă rotesc… în cerc… în cerc… în…

PICTĂM!

Suflă!

Golește-ți plămânii de aer!

Respiră adânc! Așa!

Acum suflă culoarea. Fă-o să zburde

ca o balerină pe scenă.

E nărăvașă, vezi? E o sprințară,

copilă colorată ce-alină șevaletul

curgând pe el, pe jos, pătând cimentul.

Mai suflă odată. Hai, curaj!

Și-aceasta aleargă țopăind.

Ce vrei să iasă? O floare? Un copac?

Sau poate o lume întreagă de copil

ce pe retin’-o porți. Și tot zâmbești!

Visezi la ce va fi? Zâmbește!

E visul tău, creează-ți infinitul!

Mai vrei? Gândește, dar nu mult,

reflectă doar la forme. Și zâmbește!

Creația ta e-n tine, e centrul tău.

Fă-ți părul în culori. Și pielea.

Fă-ți chipul lin, răsari dintre nuanțe;

Lasă-i pe alții să-ți ghicească gândul

iar tu fi cea ce crede

că nu există griuri, mohorât,

ci doar culoarea din razele de soare.

ȘI…

Și încercam să mă întrezăresc și eu printre cei mulți.

Între ei eu nu mai eram dumnezeul atoatefăuritor;

Eram doar o habarnistă mică și pricăjită,

Uitată de timp și de timpuri moderne, în orașul de hârtie

În care încă locuiesc cu chirie.

Visam să dau din coate zâmbind alene

Și fluturând din aripile genelor cu patimă;

Și uite cum am sfârșit rozându-mi unghiile din carne

Și sângerând în borcane pline de perle sperând să le colorez în roșu.

Nu s-a putut! Ironia mă persifla continuu până m-am ascuns

Cu capul în asfalt ca un struț robotizat.

Ha! Ha! Ha! Și tot ironia mă salvează!

Acum pot să cred că zbor peste capetele încoronate,

Dând câte un șut la întâmplare în semn că “V-am spus io!”

Și-apoi înotând în aer ca prin apă

Cu gândul că poate mă prinde careva de picior

Și se răzbună pe mine.

CA UN DUMNEZEU DE VITRINĂ

o simplă imagine așezată în spatele unui geam

ca o păpușă chinezească aurie care doar face cu mâna

acest dumnezeu vindecă iluzii și curăță cugete

de zațul stătut al speranțelor vechi

lâncezite în locul în care stau la fel ca el

în spatele fiecărui geam pe care ni-l ridicăm înaintea ochilor

nicicând cumpărată

nicicând aparținută

face cu mâna obositor acelorași chipuri stătute

obosite de acumularea stărilor așezate ca pe o noptieră prăfuită

strat peste strat

rând peste rând

amestecându-se continuu

nemaiștiind ordinea celulelor așezate

așa mâ simt și eu

ca un dumnezeu prăfuit de apartament

fără rai sau iad

sfinți sau demoni

peste el se aștern iluzii și vise celulare

fără ordine și fără șir

ca niște cuvinte negre spuse fără rost și înțeles

trecute pe hârtie albă și curată

gata să murdărească fiecare fibră a existenței

din spatele geamului

vindec și eu trecători închipuiți și tăcuți

cu chipuri stătute a zaț de cafea din speranțe deșarte

martoră e cana de metal pe care doar rugina o mai ține întreagă

și dâra vâscoasă de lichid din fundul ei

TREPTE

Lui Iulian.

Ca și mine, și tu-ți ridici trupul pe trepte,

Urcând amețit, amețind, amețitor,

Cu pașii îndoiți din genunchi, până sus, pe treapta superioară,

Unde ai să respiri adânc, a oboseală și plictis,

Numărând în gând zecile de trepte parcurse cu piciorul… în gând…

Ridiculizând mulțimea de pantofi

Pe care i-ai fi putut purta dscă i-ai avea cu tine.

Acum purtăm ghete amândoi,

Și treptele-mi par inegale, la fel ca respirațiile,

La fel ca încordarea care dă semne de dezacordare,

La fel ca orele, și minutele, și tactul pe care l-ai bate la birou… dacă ai fi acolo…

La fel ca pașii îndoiți pe scări circulare, blestemând în gând fiecare moment de împiedicare…

Aproape te-am ajuns. Mă țin de balustradă să nu o iau de la capăt;

Aș fi extrem de furioasă dacă ar fi să o iau de la capăt.

Abia te-am ajuns! Sau… mă rog, visez să te fi ajuns…

În mintea mea neînsemnată, în orgoliul meu aflat în continuă creștere…

SINGURĂTATE

Închid ochii peste ceața ce se așterne;

O cuprind între pleoape și sper să se transforme în apă,

Să curgă ploaie de lacrimi peste sufletul floare…

Cascada de fulgi ce-mi curge în vene nu risipește ceața,

Ci o-mbracă în sticlă și o păstrează

Făcând din ea o oglindă.

În fiecare oră din seară îmi oglindesc în ea fanteziile

Și-mi mângâi, stând drepți în fața ei, sentimentele

Ce se pun ca sedimentele într-o ceașcă de ceai de tei.

Aș vrea să dorm, dar ceața mi se ridică peste creier.

Număr pătratele de pe pătură până le uit numărul

Și mă apuc să reiau numărătoarea de la orice număr,

Oricum nu contează.

Sentimentele de pe fundul ceștii contează acum.

Mă legăn în brațe cu mine ca să nu mă simt singură,

Deși știu că în ceața asta oricum nu simt decât singurătatea.

CUM TRECE TIMPUL!

Presimt că ceasul se va prelinge pe perete

Ca o brânză Camembert într-o pictură de Dali

Și că timpul se va scurge lichid, lucios – păstos,

Pe parchetul negru ca smoala.

Urmele curgerii lui –

Și simt miros de fum

De la rotițele ceasului care ticăie înfundat,

De parcă ar fi fost ascuns înadins

Într-o cutie de tablă,

Ca să poată fi încuiată cu lacătul

Și ascunsă vederii și auzului –

Se simt violent pe pielea lăsată

Și-n mușchii atoni pe de față.

Auzi cum trece ceasul peste noi?

Îl simt o brânză Camembert care încă se prelinge pe perete.

A ieșit din tablou,

E în competiție cu ea însăși spre podeaua de smoală.

MI-E DOR…

Mi-e dor de-o literă ca de un zâmbet cald,

Ca de-o privire blândă, ca de un umăr drag,

Mi-e dor de-un punct ca de un soare bun,

Ca de un pom cu fructe, ca de un vechi salcâm.

Mi-e dor de-un vers ca de o primăvară,

Ca de o frunză verde, ca de o caldă seară,

Mi-e dor de slove ca de pământ cu roade,

Ca de un crâng sălbatic, ca de-un copil ce soarbe.

Mi-e dor de-o carte la fel ca de-a mea mamă…

Mi-e dor de viață, dar.. nu mă lua în seamă!

Cu dor de scris

N-am mai scris de multă vreme. Viața m-a răsucit în mrejele ei ca într-un malaxor și m-a amețit de abia mi-am mai găsit drumul drept. Mă simt liberă, acum pot respira în voie, trebuie doar să învăț să o fac cu răspundere. Nu îmi e teamă nici de singurătate, am învățat să fiu cu mine fără să mă vait că totul devine străin în jurul meu. Simt că îmi voi găsi locul meu cât de curând, chiar dacă nu mă voi mai simți “acasă” în niciun alt loc de pe pământ, altul decât cel în care am locuit o viață de om.

Încerc să îmi încropesc o viață doar a mea, una care să îi includă pe alții, nu mai vreau să trăiesc eu viețile altora sau să fiu inclusă, un adaos, un troler care să care și bagajele celuilalt. Încă aștept o cărare doar a mea, una în care să pot scrie liberă de toate constrângerile emoționale cu care am trăit până acum. Și abia acum pot vedea luminița de la capătul tunelului și știu că lumina îmi va face bine. Șimt.