TEMERI

Îmi port în suflet tăcerea ca o umbră

Pe drumul lung ce mi-l străbat alene,

Sub vremea grea, prea tristă și prea sumbră…

În cale-mi pune timpul doar troiene.

Furtuni… îmi port în suflet ca seninul

Ce-alintă ochii iubitori de soare,

La mine norii nu își țin veninul,

Îmi udă oasele și carnea moare…

Mi-e teamă de-ntunericul de moarte,

Mi-e frică de pereți închiși și goi,

De omul care e tot mai departe

Și nu mai poate să se vadă-n “noi”.

Mănânc ori beau… o fac ca-ntotdeauna,

În ăst oraș agonizând de viață,

Și, de visând, mă prinde iar furtuna,

Voi vrea să simt că vine dimineață.

Mi-e teamă de suplicii și durere,

De oase rupte, chin, agonizare,

De lacrimi și de lipsa de putere…

De umilința ce devine stare.

Am frici prea multe, știu, nu mi-s copilă…

Sunt doar un simplu om de lut și fiere;

Un singur dor am: să rămân umilă

În astă lume cu sete de putere.

VIS DE IARNĂ

A nins! A nins cu beții de apă peste frunte

Și-am mers râzând de bucurie;

Nu priveam pietrele pe care călcam, deși mă usturau tălpile,

Iar degetele mă furnicau amorțite de frig.

Am parcurs așa un drum lung, știu doar că îmi număram pașii,

Desculță fiind de atâta respirație rece.

Spatele încovoiat nu mă lăsa să văd dincolo de drum,

Ninsoarea devenise parte din mine, eu ningeam pământul cu fulgi de apă,

Peste care aruncam priviri frugale ca să pot înainta.

Setea mă oprea, nodul din gât mă țintuia lângă zidul cimentuit al blocului turn;

Visam la apă… și-afară ningea cu fulgi din mine…

De-odată gerul s-a întețit și m-am învelit cu zăpadă;

Era cald sub ea, aș fi vrut să hibernez odată cu fluturii,

Dar ei au zburat din calea mea de frig și de durere,

Și-atunci am știut că ninsoarea nu îmi e totul,

Și n-am mai vrut să visez decât la primăvară.

INFINITUL SPRE SFÂRȘIT

Galopând spre infinitul cerului, am oftat,

Semn de bucurie și de alint;

Nu era nimeni cu mine,

Puteam alege fiecare luminiță din zbor

Fără să mă doară brațele de oboseală.

Am ales să le las acolo

Și să le mângâi măcar cu privirea.

Timpul se târa din clepsidra spartă către marginea mesei,

Unde am așezat pâinea prăjită cu unt și sare

Și o cană cu ceai fierbinte din care se înălțau aburi străvezi;

“Uite, așa se formează stele”, mi-am zis,

Și am suflat mai tare pe deasupra cănii ca să grăbesc stelele să se nască.

Apoi am țipat din tot universul până mi-au amorțit mâinile.

Îmi era teamă de moștrii de sub pat,

Dar i-am eliberat promițându-le Raiul

(De parcă Raiul îi primește pe toți că așa vreau EU),

Și-atunci mi-au apărut pe piele urme de unghii,

Semn că încă mă caută întunericul.

Prefer Negrul de Sus, cosmosul e rece,

Întunecimea de Jos e incandescentă și lasă urme adâmci;

Sau, poate e mai bun orașul acesta, în care lumina îmi arde retina,

În care praful îmi usucă ochii și-mi prăfuiește văzul;

Mai bine cunosc întunericul în mijlocul luminii,

Cunoașterea necunoscutului îmi ia o veșnicie,

Iar infinitul meu e aproape terminat,

O altă viață…

Să-mi iau mai bine micul dejun, ceaiul e rece deja.

2021

Am amânat mult postarea asta și orice alt fel de postare, pur și simplu nu am mai avut chef de nimic; se pare că sunt într-o perioadă apatică, aștept pur și simplu să văd ce se mai întâmplă și caut soluții la diferitele probleme care apar, mici, dealtfel.

Anul ăsta a fost un an al așteptărilor, dar al altui tip de așteptare. A fost un an apatic cu momente scurte, dar bruște și fulgerătoare de disperare, furie intensă și deznădejde. Toți ai mei au fost bolnavi (se pare că în familia asta nu mai știm decât să fim bolnavi), ba cancer, ba COVID19, ba diabet cu insuficiențe de mai multe tipuri… l-am pierdut și pe tata în urma unei decizii pentru care voi avea conștiința încărcată toată viața…

Dar asta e viața, nu? Un șir lung de decizii și de opțiuni, dureroase sau mai puțin dureroase. La fel ca și decizia mea de a rămâne acasă și de a rămâne cu totul singură până la sfârșitul zilelor, pentru că nu cred să se mai poată schimba ceva în privința asta. Sunt prea bătrână ca să mai pot face ceva cu adevărat pentru “mine” și e prea târziu pentru noi începuturi.

Anul ăsta a fost anul temerilor, și cea mai mare și mai frustrantă e frica de întuneric. Vederea îmi scade din ce în ce mai mult și asta mă sperie. Și nu întunericul mă sperie cel mai tare ci pierderea independenței. Mă sperie enorm lipsa autonomiei personale. Oamenii din jur nu știu să accepte un deficient, nu au răbdare, nu vor să învețe și nu vor să aibă parte de un astfel de om. Spun asta cu asumare, nu e cazul să îmi îndulcesc viziunea, știu că așa este pentru că doar trăiesc în societatea asta. Realizez că într-o situație de genul celei descrise mai sus nu mă pot încrede în nimeni. Și nu vreau să devin o povară pentru nimeni, așa că va trebui să găsesc soluții de a nu durea prea tare pe nimeni. Dar până atunci mai e, va mai trece destulă apă prin râuri și multe pietre vor fi șlefuite de ea.

Ce să îmi doresc eu pentru la anul? Habar nu am. Sănătate? Asta doresc la alții, se pare că eu mă descurc și cu bolile. Cred că îmi doresc răbdare și credința că la capătul drumului există și altceva, orice ar putea să îmi schimbe viața într-un relativ “bine”, dar la cum mă cunosc pe mine n-am să-l simt. În rest… vom trăi și vom vedea.

ÎNTREPĂTRUNS

Caut formule exacte de exprimare matematice;

În acest oraș, cu cetățile de stâncă,

Prin care trec, nestingherite, tramvaie lucitoare,

Unde descoperi că ai limba încărcată de cuvinte nespuse,

În care totul e abrupt de mincinos și mirositor,

Peste care trec alene turme de avioane în picaj…

Și în care, uneori, ne permitem să visăm, matematic, numere fixe despre imagini ideale…

Dar ce să mai vorbim?! Uităm ideea de bază:

A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea!

A fi și a exista…

A trăi sau a nu trăi! Și asta e o altă întrebare…

Din care scoatem, răzleț, idei moarte și uitate,

De bază…

Un mod neverosimil de-a trăi,

Un mod interesant de a uita idei

De care nimeni nu are nevoie neapărată…

Iar eu întrepătrund scrisul cu picioarele amorțite,

Cu graba mea de a nu pierde timpul încălțată cu pantofii sport,

Și cu dorința mea de a nu pierde timpul degeaba…

TE NINGE…

TE NINGE…

Te ninge peste toamnă,
Cu stele mari de gheață,
Te ninge peste frunte,
Te ninge peste față,
Te ninge peste cântec
Cu dalbele-i colinde,
Te ninge peste suflet…
Te-arată în oglinde.
Te ninge peste creștet,
Te ninge iar cu dor,
Te ninge peste buze
În văzul tuturor.
Te ninge peste visuri
Cu doruri zdrobitoare…
Te ninge peste cale…
Căci vor să te doboare!
Te ninge peste gânduri
Cu mii de întrebări,
Iluzii, false trude
Și zeci de remușcări.
Te ninge peste trup
Cu fulgi de promoroacă,
Și-ți ninge ochii mari…
Tu mergi de te îmbracă!
Te ning acum și eu
În strai de sărbătoare;
Și ia-ți, dară, cojocul
Să nu te ningă tare.
Te ninge…
Te ninge…
Te nin…

Ioan Man

Vă prezint cântărețul nepereche, om drag, fain și frumos, inteligent, energic, dar, mai ales, capabil să atingă corzile sensibile ale sufletului… Ioan Man! Este o voce lirică, subtilă, sensibilă, care a studiat mult despre cântec și știe cum să îl facă să sune bine prin intermediul vocii sale.
Aveți mai jos pagina de artist. Acolo veți găsi cântece, filmări de la diferite evenimente la care a participat, precum și diferite aspecte ale vieții de care el e interesat. Dacă vreți să îl cunoașteți și să îl ascultați vă încurajez să îl urmăriți. Ăveți ce vedea și, mai ales, ce auzi.

https://www.facebook.com/IoanMann

HÂRTIA

Hârtia. Pe care-acum o am în față e goală. Și rece.

E goală. Și dacă nu ar fi nu s-ar povesti.

Sau s-ar povesti, analiza, distorsiona, înțelege, sublinia. Dar ea există.

Înțelegerea se face în scris, pe foaia albă și goală. În scris.

Ne aplecăm deasupra ei și scriem un munte. De cuvinte. De vorbe. De sunete.

Legate. Despărțite. Riguroase. Ruginite ca niște cuie vechi.

Un munte de-am scrie am uita cerul. Și ochii care văd cerul.

Și mirosul cimentului fierbinte care a fost udat mai devreme.

Cu apă. S-a uscat. De tot.

Încercăm ceva nou?

Hârtia. Pe care am lăsat să cadă pixul. S-a prelins și a mânjit-o.

Nu avem dragoste de hârtie căci o aruncăm. Apoi.

Coala de hârtie. Îi analizăm albiciunea și slăbiciunea alb-murdară.

Trăim într-un punct al pixului și ne doare scrierea. Punctul.

Îl transformăm în oraș de hărtie. Ne ajunge o coală să îl construim. Punctul.

Etaj cu etaj. Geam lângă geam. Ușile ne sunt ferecate. Rămânem prizonierii lui.

Etajul I al citadelei este, totuși, etajul I, deci nu este etajul II.

Punct. Dacă s-ar putea, și de la capăt.

Și de la capătul întrepătruns al capătului nepătruns cu urechea.

Sau cu ochiul.

Hârtia. De la care am plecat e un rezultat al pădurii.

De pin, de fag, salcâm sau molid. De nuc. De salcie plângătoare.

De om. De braț care stă așezat pe ea. De mână care scrie pe ea.

De degete care scriu pe ea.

Ia să trecem noi la stilou. E mai elegant. E mai subtil.

E mai intelectual. E mai pervers. Răutăcios și sobru.

Minte mai mult scriind pe hârtie. Mâna se mișcă cu control.

Mâna care scrie. Caligrafic. Ordonat. Subtil. Controlat.

Degetele prind cu putere corpul stiloului.

Cerneala mânjește mai tare hârtia. Pătrunde în carnea ei filiformă.

Hârtia și stiloul scriu împreună. Sacadat. O lume întreagă.

ÎN SÂNUL TOAMNEI

Cu picioare de toamnă îmi merg drumul de lut printre frunze;

Nu le foșnesc de teama senzației de frig pe care o simt în stomac.

Toamna asta mă fericește, ploi cu soare, soare în cer, ploaie pe pleoape,

Soare și în mintea mea lucidă de ape.

Mi-e bine aici, în sânul ei ca de nucă costelivă;

Rodul sunt eu, un bob strivit de dragoste între goliciunile crengilor –

Private de frunzele lor verzi pe care și le afișau cu ostentație –

Și mă așez confortabil în memoria ei trecătoare până la o nouă revenire.

Nimic nu moare cu adevărat, nimic nu se sfârșește cu finalul,

E doar o continuare a vieții, chiar și atunci când ea lipsește.

E timpul să iau o pauză de aer, o gură de cer albăstrit și adânc;

Am să mă încălzesc din nou, așezată cu spatele la soare,

Poate că el mă va ajuta să nu veștejesc odată cu toamna care mă ține în ea…

Cu gândul.

CINE SUNT EU?

“Mamă, cine suntem noi?”

Când ochiul de sticlă al cadranului timpului

îmi bate în ceafă secundele,

eu mă ascund să nu mă prindă din urmă minciuna;

am năpădit în tine ca o iarbă mușcată de mână și durerea nu vrea să plece.

E atât de trist în vise că mă fac să stau treaz de teamă să nu le simt reale.

Trăiesc în codependență tacită cu tine;

ne înțelegem din atingeri frugale și simple mormăieli

când nu ne e lehamite să ne mișcăm de colo-colo,

în rest stăm pasivi, stane de piatră, și ne uităm în gol.

Fereastra stă și acum acoperită de ziare

care lasă doar umbra luminii să intre în cameră.

“Nu tuși! Nu vreau să-mi tulburi liniștea.

Mă-ngrop în colțul cel mai rece al camerei să nu te văd.

Îmi ești străin.”

Picioarele mi se afundă în molozul căzut de pe pereții scorojiți;

praful e rece și plăcut, moale și ușor pe picioarele mele

și simt cum eternitatea îmi fuge din carne.

“Spune-mi, cine sunt eu? În ce veac m-ai născut, surghiunită de nestatornicia iubiri?”

Ochii atrași de lumină se liniștesc acoperiți de pleoapele

prin care abia o intuiesc;

zgomotul zilei începe să își facă simțită prezența,

mașini pornind în trombă spre rutină,

mișcându-și roțile forțat pe gheață, alunecând continuu în viața fadă,

habotnice să își cheltuiască timpul pe bani,

să își irosească minutele în schimbul unui plastic colorat

cu care să își cumpere nevoile și de care să se simtă mândri.

Ascunși, tactili, ne trezim îmbrățișați în mijlocul autostrăzii,

între bolizi care vuiesc din cutiile lor automate către nicăieri.

Ne trezim în viteză, cu pletele în vântul iernatic,

fețe cu zâmbete înghețate a plăcere, gata să se ciobească…

Într-o altă viață vom alerga desculți prin zăpadă,

dar vom fi vii, sângele ne va pulsa… și vom iubi perfect sufletul…

la fel cum iubim acum carnea.