SINGURĂTATE

Închid ochii peste ceața ce se așterne;

O cuprind între pleoape și sper să se transforme în apă,

Să curgă ploaie de lacrimi peste sufletul floare…

Cascada de fulgi ce-mi curge în vene nu risipește ceața,

Ci o-mbracă în sticlă și o păstrează

Făcând din ea o oglindă.

În fiecare oră din seară îmi oglindesc în ea fanteziile

Și-mi mângâi, stând drepți în fața ei, sentimentele

Ce se pun ca sedimentele într-o ceașcă de ceai de tei.

Aș vrea să dorm, dar ceața mi se ridică peste creier.

Număr pătratele de pe pătură până le uit numărul

Și mă apuc să reiau numărătoarea de la orice număr,

Oricum nu contează.

Sentimentele de pe fundul ceștii contează acum.

Mă legăn în brațe cu mine ca să nu mă simt singură,

Deși știu că în ceața asta oricum nu simt decât singurătatea.

CUM TRECE TIMPUL!

Presimt că ceasul se va prelinge pe perete

Ca o brânză Camembert într-o pictură de Dali

Și că timpul se va scurge lichid, lucios – păstos,

Pe parchetul negru ca smoala.

Urmele curgerii lui –

Și simt miros de fum

De la rotițele ceasului care ticăie înfundat,

De parcă ar fi fost ascuns înadins

Într-o cutie de tablă,

Ca să poată fi încuiată cu lacătul

Și ascunsă vederii și auzului –

Se simt violent pe pielea lăsată

Și-n mușchii atoni pe de față.

Auzi cum trece ceasul peste noi?

Îl simt o brânză Camembert care încă se prelinge pe perete.

A ieșit din tablou,

E în competiție cu ea însăși spre podeaua de smoală.