Nu stiu cum s-ar putea traduce in limba romana, dar exista termenul acesta si a devenit chiar si o meserie. Se percepe chiar si un tarif, normal, doar se presteaza niste servicii. Intr-o lume in care oamenii devin tot mai singuratici si mai egoisti, ajung sa angajeze oameni care sa ii stranga in brate. Cu alte cuvinte, chiar si afectiunea se cumpara. Oare nu e si asta o iluzie? Totul devine superficial si teoretic, totul are definitie, totul are niste reguli, oamenii care strang in brate si care sunt platiti ca sa stea sa vorbeasca cu oameni, oameni care te bat pe umar si iti spun ca totul va fi bine contra unui cost, oameni care plang alaturi cu tine desi nu simt nimic fata de tine. Oameni singuri, oameni care au amicitii doar pe internet, oameni care vad chipuri doar in fata unui ecran si atat, oameni care au relatii sexuale cu ei insisi inchipuindu-si ca o fac cu alti oameni. O sedinta costa doar 80 de dolari si dureaza o ora. De ce simt ca afacerea asta lasa si mai mult sufletul gol? Oare daca il vezi pe strada pe cuddlerul tau profesionist si il saluti ti-ar raspunde fara sa ii platesti? Oare s-ar opri sa iti vorbeasca zambind pe gratis si ti-ar da o imbratisare? Oare poti considera un asemenea profesionist prieten? Si cat de reala si dezinteresata ar fi prietenia lui? Cat de sincera?
Intr-o lume in continua miscare, cand timpul se comprima continuu, cand egoismul e la cote maxime si tinde sa devina din ce in ce mai mare, cand omul nu cauta decar strict modele vizuale la care sa se raporteze, nu e de mirare ca depresia e boala generala. Intr-o lume in care termentul “iubire” apare in dictionarul Organizatiei Mondiale a Sanatatii drept o boala mintala cu termen redus de manifestare nu e de mirare ca mastile sunt impenetrabile si cine nu se incadreaza e un anormal. Omul ajunge sa refuze sa se mai indragosteasca, sa mai iubeasca, totul e conectat la fire si monitoare.
Boala seculului? Frica de bine. Totul are o reteta prestabilita cu ingredientele stricte, e aparent, totul e imaginativ. Si cam atat.
A murit azi la 52 de ani. Un om de o capacitate uriasa, inventiv si incapatanat pana la sange. Ca majoritatea oamenilor (ca sa nu ma rezum doar la rockeri) l-am cunoscut odata cu “Black Hole Sun” de pe vremea Soundgarden si apoi am uitat de el. MI l-a reamintit sora mea, care nu iubeste rockul delor (sau aproape deloc) si de atunci l-am ascultat foarte mult.
Si pentru ca am uitat pur si simplu ca Simplei mele emisii ii lipseste albumul saptamanal, am sa aduc albumul omonim din 2002, Audioslave. E cel mai bun album al lui cu trupa (as fi ales Soundgarden, mai ales ca a fost trupa lui de suflet, dar asta e albumul meu de suflet), e un matur si plin de versuri cantate in stitul tipic.
Are 11 ani, clasa a IV-a. “Intr-o relatie, atunci cand esti mintit, nu mai poti avea incredere. Grea dragostea asta!”
Ma uit la ea si ma amuz copios. Nu vrea sa lucreze, vrea doar sa vorbeasca despre Cocor al ei, mai mare decat ea cu 2 ani. Isi creeaza vise frumoase, spune tot felul de povesti iar, in final, descopera ca doar se joaca impreuna. Normal, ea are 10 si el are 4, e baiat teribilist.
… a fost groaznic. Primul meu duplex a iesit varza murata, dar am dat tot ce am fost capabila sa dau din mine. Vorba sefei, am fost spontana si entuziasta, insa ce sa te faci daca nu te ajuta aparatura. Tot am probleme cu microfonul si se pareca, mai nou, si cu placa de sunet. Incep sa deslusesc hibele calculatorului meu si sa iau una din cele doua decizii reale pe care le am de luat: ori sa ma las de treaba asta si sa nu mai intru in emisii niciodata, doar sa ascult; ori sa incep sa strang bani ca sa imi iau un microfon ceva mai performant si o placa de snet mai buna decat cea din dotare – si eventual un mixer pentru diferitele experimente pe care vreau sa le fac (daca m-ar auzi proful meu de radio mi-ar face iar capul calendar, dar asta e, imi asum). Rau e sa fi atehnic, dar cumva ii voi da de cap si situatiei asteia.
De cand am aflat ca voi modera “Telefonul Ascultatorului” pe Radio Tasha, deci de la sedinta de duminica, nu am facut altceva decat sa ma gandesc la ce as putea sa fac ca sa iasa cat de cat respectabil emisiunea. M-am framantat in continuu sa gasesc o tema de discutie, stomacul meu a luat-o razna, nervii mei au inceput sa se manifeste si eu sa gandesc din ce in ce mai greu. Se stie ca un creier functioneaza greoi in momente de stres sau de boala.
in seara asta, stand pe net si incercand sa incropesc trumchiul emisiei mele de rock, simpla, de altfel, am primit mesaje de la o foarte veche priwtena din copilarie pe care n-am mai vazut-o de mai bine de 6 ani. Am tinut noi legatura asa cum am putut, insa vietile noastre sunt cat se poate de diferite. Ne cunoastem de 28 de ani, practic o viata de om. Am locuit amandoua sub acelasi acoperis, ne-am ajutat in copilarie una pe alta atat cat puteam, ne-am aparat una pe alta cum stiam mai bine. Discutand cu ea am avut revelatia: Prietenia e tema! E un subiect simplu de discutat, usor de abordat, frumos si plin de nostalgii; va fi ceva bun de folosit in emisiune.
Trebuie sa recunosc ca fara ea n-as fi fost capabila sa ma gandesc la asta. Ii sunt recunoscatoare. Sper sa pot fi cat de cat coerenta, sa pot vorbi liber si sa am emotii constructive. Pfui! Tot mi-e frica. Ma simt ca atunci cand am emis prima data, cand eram atat de nervoasa incat doar radeam si cam atat. Sper sa fie bine.
Valentina Vitan 