In singuratatea din mine
se nasc vieti la fel de solitare
ca a mea.
Imi vad minusuri si plusuri
zburand frenetic in jurul capului meu
si tiuindu-mi in urechi
sunete stridente pe care
le transform in muzica.
Am invatat sa fiu cu mine
inainte sa fiu cu celalalt din mine.
Nu regret stricaciuni
pe care ei le-au facut.
Ma impac cu idei straine de mine,
de ceea ce sunt cu adevarat,
pentru a-mi fi mie bine in mine.
Vad doar lucruri
pe care nu le aud,
nici pe mine nu ma aud vorbind,
murmurand,
strigand,
chiuind,
tipand.
Ma vad ca-ntr-o oglinda
in care se reflecta sufletul fara de trup
si ma simt bine.
Month: May 2014
De ce oftezi?
De ce oftezi, amurg?
Tu nu cunosti rasariturile zilei,
Esti unul din multi.
Un rasarit e ceva special.
Cu el incepe ziua,
Iar noaptea nu-si doreste sa apara
Inaintea lui.
Esti mult prea trecator.
Nimic nu te inalta catre soare,
Ci te scoboara dinspre zi
Si te uita.
Linistea urmeaza dupa tine
Ca o moarte dulce
Cat un somn.
Nu iti cunosti drumul,
Nu-l stii,
Apari putin si-apoi dispari.
Nu stiu de esti aievea sau un vis.
Si, totusi, mi se pare,
Ca soarele rasare
Mai rar decat apune.
Un rasarit e ca un nou nascut,
Mereu zglobiu si dulce,
Si zambitor, si jucaus.
Aduce viata, o trezeste,
Pe cand tu mori incet,
Mereu, in fiecare seara.
Decizii
Nu stiu altii cum sunt (a devenit un cliseu deja), insa eu am vise. Indraznesc sa spun ca visez si imi doresc cu ardoare lucruri pt a avea macar pt putin impresia ca sunt implinita. Oamenii dragi sau care ma stiu de ceva timp, stiu cat de mult conteaza pt mine un vis. N-am calcat pe nimeni in picioare pt visele mele. Fac lucruri neacceptate de altii doar pt ca asa simt, chiar daca asta inseamna ceva total opus ideilor si felurilor lor de a vedea lucrurile. Sunt asa pt ca si altii au facut la fel ca mine, iar in anumite privinte e dreptul meu sa ma port egoist, sa simt si eu ca mi-e bine, chiar daca pare o biata iluzie fara sanse de realizare.
Intotdeauna am fost sincera cu toti, si chiar daca am vorbit mai mult decat a trebuit ei au stiut sa citeasca in sufletul meu atunci cand ne-am gasit fata in fata. Uneori imi asez sufletul pe tava. Gresesc sau nu, intotdeauna ranile sunt cicatrizabile. Fie ca le uit faptele sau nu, ajung intotdeauna sa le accept actiunile care au dus la ranirea mea. Din cauza asta voi vedea chiar si intr-un suflet care pare rau farama de bunatate pe care o ascunde, pt ca fiecare om are o firimitura de bunatate, chiar daca noi nu vrem sa acceptam asta. Ne injuram, ne balacarim, insa cand ajungem sa ne acceptam o facem in cunostinta de cauza, chiar daca actiunile noastre ne vor mai rani reciproc alta data.
E greu de inteles de ce accepti un om care nu place altora. Fiecare om e dificil, in felul in care poate el fi dificil, iar asta il face greu de acceptat, insa atunci cand l-ai acceptat o faci pt totdeauna. O faci fie pt ca-ti seamana, fie pt ca e diferit de tine. Dar accepatarea cuiva e decizie proprie si trebuie facuta in cunostinta de cauza. E ca si cum ai ajunge sa tragi dupa tine un car plin, tu fiind in rolul magarului
Salvarea (continuare)
– Nu reusesc sa imi dau seama cum se face ca singura solutie e sinuciderea. Inseamna ca trebuie sa o fac, cautarile mele duc doar la rezultatul asta.
Doamna psiholog il privea cu ochii mari, intristati.
– Tot aici am ajuns, se pare. Incercarea mea a esuat. Se pare ca trebuie sa abordam alte strategii.
– Nu am ce sa pierd, sunt singur, nimeni nu depinde de mine si nici nu ar putea. Traiesc eu pe spinarea altora. La ce bun tot ce traiesc si simt? Nu ma ajuta cu nimic sa prelungesc chinul minutelor in plus. Am venit la dumneavoastra ca sa ma ajutati sa scap de ideile astea. Daca am ajuns la aceeasi concluzie inseamna ca numai asta trebuie sa fac.
– Da, stiu, vezi moartea ca pe o relaxare totala, fizica si sufleteasca. Dar la ce bun sa o cauti acum cand o poti gasi mai tarziu?! Sunt o mie si una de lucruri de facut in lumea asta. Viata e atat de minunata si se petrece prin noi si in jurul nostru. De ce ai vrea sa pui punct?
– Ca sa dorm, sa nu mai simt oboseala asta sufleteasca. Relaxare deplina, asta e ceea ce caut. Bucuria relaxarii depline, fericirea…
– Dar daca moartea e un chin care-ti continua oboseala pe care o simti acum? Daca moartea e un supliciu in plus sufletului tau? In felul asta moartea nu mai e o relaxare.
– Mi-am scris si biletul de adio pe care am decis sa vi-l impartasesc. probabil ca o sa intrati in panica, insa va rog sa intelegeti ca e o decizie personala pe care nu o voi duce acum la indeplinire. Inca nu am curajul, dar biletul ramane valabil.
“In deplinatatea facultatilor mintale declar pe proprie raspundere ca am luat decizia de a ma sinucide. E singurul mod in care pot trage cortina vietii mele fara sa simt ca am trait degeaba. Motivele sunt mai mult de ordin moral decat de ordin social. Le voi enumera pe toate pentru a intelege de ce am decis sa sfarsesc asa. daca cineva ma va gasi inainte de a muri il voi ruga sa ma lase sa mor indiferent de remuscarile pe care le-as avea ducand fapta la bun sfarsit si indiferent de durerile pe care le-as suporta daca nu voi reusi sa mor repede.
Motivul numarul unu: din punct de vedere moral, dar si social, lumea in care traim e o gluma proasta. Omenirea alearga dupa himere, puterea si banul fiind cele mai mari din toate. Si cum nu se poate putere fara bani si bani fara putere, le puteti lua ca una singura.
Motivul numarul doi: calitatea sufletelor oamenilor lasa de dorit. Dorintele lor se indreapta doar catre material si nu catre desvoltarea sufletelor. Pana si cursurile de dezvoltare persoala vorbesc de succes, insa acest succes e efemer si nimicitor. De aici suferitele sufletesti si depresiile.
Motivul numarul trei: situatia precara a culturii, care devine o cultura de consum, habotnica si irationala. Viata nu ar trebui sa fie asa, insa e de inteles, mai ales pentru ca viata devine scumpa cu atat mai mult cu cat numarul oamenilor creste.
Motivul numarul patru: distrugerea planetei. Nu vreau sa asist la distrugerea caminului nostru comun, pe care tot omul o face.
Motivul numarul cinci: prezenta lui Dumnezeu intre toate acestea vietuitoarele nu impiedica omul sa le distruga. Omul alege sa Il ignore pentru a putea sa-si faca de cap.
Celelalte motive sunt personale si o sa le tin pentru mine.”
Femeia asculta cu bagare de seama.
– Motivele mi se par puerile, pe cuvant. Nu iti spun asta ca sa te fac sa renunti la idee, iti spun asta pentru ca asa sunt. Nu vei fi in veci singurul om de pe planeta care sa simta asta. Unii o fac, altii renunta la idee. Viata nu inseamna doar bine, viata inseamna si rau. Depresia ta te-a lasat sa vezi doar partea intunecata a lucrurilor. Mai e sigur si o parte luminoasa, dar n-ai avut tu parte de ea sau n-ai vrut sa o vezi. Cei mai multi vad in lume ceea ce isi doresc sa vada negand cealalta latura a lucrurilor. Altii gaseca bucuria si starea de bine sunt puerile, doar ei sunt oameni mari, n-au nevoie sa se simta copii Asta inseamna subiectivism cu o nota de egoism., nu crezi?
Balada copacului singuratic – continuare
„- De nu iti place, mori acum!
Viata-ntreaga ai tot plans.
Totul in jur se face scrum
Si viata ta va fi de-ajuns.
Ai sa ramai o buruiana,
Nesigura si neinsemnata,
Vei fi atinsa doar de mana
Si vei lupta sa cresti curata.
Cu alte ierburi nu te puna.
Din tine vor iesi cu mii,
Insa doar partea ta cea buna
Iti va mai creste, va rodi.
Nu meriti sa mai ai viata
Si nici dorinte nu meriti,
Nu ai stiut ca te invata
Singura soarta tot ce simti.
Si nu te-ncrede in iluzii
Si in vise de copii. Aiurea!
Esti prea batran. Cu asa fleacuri
Nu ai sa umpli nici ciuturea.
Si ce mai vrei? Nu-ti e de-ajuns?
Viata trece, timpul trece.
Nimic nu-i vesnic pe pamant,
Doar vantul sur si apa rece. ”
Se duse-ncet, spre alte zari,
La fel de singur ca si mine.
El nu mai plange. Pe carari
Nu are cine sa-l aline.
Si ma trezesc, ca un Abgar,
Ca-s vindecat si, totusi, rece.
Ca un Luceafar de Fevruar
Se tot scoboara, el tot trece.
N-am sa mai plang, atat cat mi-e
Mi-ar fi de-ajuns si nu vreau mult,
Caci cerul gros ca o dimie
Ma inveleste cu-n tumult.
Si lumi pravale peste lume
Cu un ocean de foc si tunet,
Iar mie-mi canta fara nume,
Dar far’ de glas si far’ de sunet.
Si ma apleaca la pamant
Urgia ce dorea sa-nceapa,
Si nu-mi ramase nici un gand
Sa-i dau lumii sa-l imparta.
Si putrezit, si gaunos,
Stam singur, slobozit de mine.
Din trunchiul mare si lemnos
Vor creste vietati, ciorchine.
Si voi renaste intr-o zi,
Asa cum vantul proorocise,
Si voi trai, si voi muri
Prin mii de radacini desprinse.
Tabloul
In camera abia luminata de fereastra deschisa se afla un pat dublu de mijloc cu cearsafuri albe, doua noptiere din lemn de culoare deschisa, un megafon cu cantece vechi, o comoda si o oglinda de perete. Pe jos se afla un covor colorat in culori pale. Draperiile rosii sunt trase, iar perdeaua zboara alba atingand patul. langa una din noptiere se afla un scaun pe care sta un barbat in costum, grizonat, cu coatele pe genunchi, tinandu-si capul in maini. Din cand in cand ofteaza. Pe pat sta o femeie intr-o camasa de noapte vaporoasa, intinsa pe spate.
-Te-am vazut ieri, nu spune ca nu e asa. Stii bine ca te-am vazut pentru ca si tu m-ai vazut. Ai intors capul, n-ai vrut sa ma cunosti.
-Da, te-am vazut. Ti-am spus ca nu-mi pasa de tine. Nu inteleg ce mai cauti aici.
Barbatul ofteaza din nou. Da semne de agitatie, dar nu se misca de pe scaun.
-Ti-am spus mereu, nu ma interesezi. Tu ai fost mereu piesa mea de schimb, pauza dintre un el si un alt el. Esti mult prea batran pentru mine. Iti pierzi timp.
-Da, stiu, am vazut de mult.
-Si de ce n-ai plecat, de ce n-ai renuntat? Stiai ce ai langa tine.
-Te-am iubit mereu, am sa te iubesc mereu. Am renuntat la oricine pentru tine.
-Nu, eu am fost ratacirea ta, nu trebuia sa renunti la nimic pentru mine. Mi-ai facut jocurile, aveam nevoie de un barbat sa faca asta pentru mine. Nu sunt eu vinovata ca m-ai ascultat.
Femeia se ridica la marginea patului si intinde o mana spre el. El ii prinde mana si o strange din ce in ce mai tare. Femeia incearca sa isi retraga mana.
-Mihai, ma doare, Mihai! Lasa-ma, ma doare!
Dandu-si seama de durerea ei ii da drumul si incepe sa se plimbe prin camera, pe langa pat. Ea se ridica si se indreapta spre fereastra.
-Ce zi frumoasa e afara, nu?
El se apropie de ea si o cuprinde in brate. Incearca sa o sarute, insa ea se impotriveste. Il indeparteaza cu mainile, il prinde de haina, de gulerul camasii.
-Nu, Mihai, nu, ti-am spus ca nu! Te rog sa nu-ti distrugi viata si mai mult decat ai facut-o.
-Nu are nimeni voie sa te aiba, ai inteles? Ne-am jucat prea mult, acum trecem la lucruri serioase. Iti dau tot ce vrei, sunt bogat, iti astern lumea la picioare… Tot ce vrei, ai auzit?
-Mihai, dar nu vreau nimic de la tine. Nu te iubesc, ce vrei mai mult?!
Mainile lui ii apuca gatul si incepe sa o sugrume apasand cu degetele mari pe vena jugulara. Femeia se zbate incercand sa scape. El ii da drumul din stransoare, iar ea cade langa fereastra tusind si cu ochii inlacrimati.
-Nu meriti sa mori, ai auzit? Meriti sa traiesti, sa iti aduci aminte in fiecare secunda ca ai fi putut muri din cauza mea. Ne vom mai intalni si ai sa iti aduci aminte de ura mea.
Femeia se aseza cu capul pe pat lasandu-si mainile pe langa corp. Barbatul iesi din camera trantind usa in urma lui. Perdeaua se ridica din nou mangaind chipul frumos al femeii.
-Of, Mihai! Orice as fi putut sa fiu, numai a ta nu. Si tocmai de asta te iubesc, pentru ca nu vei fi niciodata al meu. Mi-am asumat intotdeauna ceea ce fac, si daca as fi acceptat sa fiu iubita ta as fi sfarsit urandu-te. Nu meriti, Mihai, nu meriti.
Fake soldiers
Sa va arat frumsete de fake soldier doritor sa ma cunoasca.
Ma ingrozesc cand vad milioane de femei cazand in plasa “soldatilor” trimisi sa “lupte” pe fronturi straine. Culmea e ca ajung sa caute de disperare posibilitati de a-i ajuta.
Nu spun ca n-am avut si eu momentele mele de ratacire. Internetul iti ofera mai multe surprize neplacute decat placute. Cu toate convingerile mele cu tot, simt singuratatea mai mult decat as vrea, asa ca se intampla sa cad “victima” imaginatiei mele proprii legate de unul sau altul capabil sa vada in mine ceea ce eu nu vad. Ce-i drept, am patit-o de doua ori si cred ca m-am cam lecuit.
Ultima gaselnita pe facebook e “soldatul fals”, trimis sa “lupte”, cum am mai spus, pe fronturi straine de el, care isi deschide conturi peste conturi prin toate siturile de socializare, care afiseaza una sau doua poze, care nu spune mare lucru despre el, care te face sa crezi in el cu minimum de vorbe, care te stoarce de bani spunandu-ti drama vietii lui, care se dovedeste a fi falsa, si care dispare la fel cum a aparut, de nicaieri. De cele mai multe ori se intampla ca cei care se dau soldati sa fie localnici obisnuiti cu vietile soldatilor americani, care au avut timp sa le invete obiceiurile si sa se apropie de ei destul de mult incat sa le afle povestile.
Norocul meu cu un astfel de specimen e ca nu am prezentat interes. Nu stiu cum sa o iau, ca pe o bucurie sau ca pe cea mai mare jignire primita vreodata, cert e ca dupa cateva zile a disparut. Mi s-a parut ciudat inca de la inceput, mai ales ca dupa cateva zile eram deja “ingerul lui”. I-am taiat-o din scurt si a doua zi a disparut. Un si mai mare noroc e ca nu mi-a cerut bani pentru nimic. Nici n-a avut timp de asta si nici n-as fi avut de unde sa ii dau, la ce venituri am eu…
Si iar ma intreb cum de se lasa cineva pacalit atat de tare de o iluzie. Sa fie singuratatea asta atat de grea incat sa te lasi prada oricarui vis care te va afunda si mai mult in mocirla proprie? E inevitabila situatia, n-ai cum sa o eviti. Inca n-am gasit cazuri de femei sinucise sau pe cale de a se sinucide, insa nu cred ca mai e mult. Ele ar trebui sa isi dea seama dupa felul in care le vorbeste, dupa cat de mult timp petrec in fata calculatoarelor. Un soldat nu are cum sa fie online toata ziua
Culmea e ca se scrie despre situatiile astea de ani de zile si inca n-au deschis ochii. Ce-i drept, cand e prea multa singuratate in suflet, incerci cu orice pret sa il ocupi, iar, de cele mai multe ori, femeile nu prea stiu ce sa aleaga. Pana acum n-am auzit de femei-soldat care sa caute barbati pe internet pentru bani.
Balada copacului singuratic
In drumul ce am strabatut
N-au fost nici pietre, nici asfalturi.
Au fost doar nopti far’ de-nceput
Si zile ce pareau ca veacuri.
Stam sus, pe dealu-ntunecat,
Cu radacinile-n tarana,
Noi, doi stingheri langa un gard:
Doar un copac si o fantana.
Stam singuri, parasiti d-ursita,
Sortiti sa ne purtam de grija,
Ea, umezind a mea faptura,
Eu, racorind-o de arsita.
Iar cand fantana a secat,
Sta far’ de glas, ca o batrana,
Doar eu ramas, abandonat:
Un solitar ursit s-apuna.
Trecea arareori pe-aici
Cate-un hoinar spre alte drumuri.
Si musuroaie de furnici
Alene isi sapau gauri.
Si imi vedeam nestingherit,
Umbrele ramurilor goale,
Cu gard de sarma-nprejmuit,
Si cu amar, si dor, si jale.
Ca nu e nimeni sa ma ude
Si nimeni sa imi plang-amarul.
Pana si gandurile-mi surde
Urlau in mine valuri, valuri…
Si zorii zilei ma-npresoara
Si strig in vant cat pot de tare,
Dar vantu-n ochi ma tot masoara
Si se opreste-atunci din cale.
„De ce tot strigi atata, spune!
Nu vezi ca lumea se tot zbate?
De strigi cand lumea ta apune,
Nu intelegi prea multe, poate!
Tu nu esti singur, dar de-ai fi
Ti-ajunge cat ti-a dat lumina.
Ca nu ai tu cat ti-ai dori,
Atata e, doar tu-ti porti vina.
Ai cer de-asupra. Pe pamant
Ai iarba verde, ai si flori.
Ai gaze mii. Intr-un cuvant
Ai tot ce vrei si poti sa mori.”
Imi vajaia amar in coama
Tot raul ce-l simtea in vintre.
Iar eu fricos de-o asa spaima
Ii raspunsei atunci cuminte:
„Dar nu sunt glasuri de copii.
Nu e lumina aprinsa-n mine
Eu imi doresc copaci cu mii,
Cu mii de ramuri si tulpine.
Si radacini as vrea, oricat.
Si lupi, si pasari cantatoare,
Si rozatoare in pamant,
Si flori cu miresme usoare.
Si ciupercute, huhurezi,
Si mure, afine, de toate.
E deal cu ochiul cat cuprinzi.
Un put secat si-n mine noapte.
Un gard de sarma si atat.
Nici crengile nu-mi mai rodesc.
Pamantu-n loc mi se sfarama,
Si radacini mi se ivesc.
Si ma indoi de crengi si trunchi
Si-n drum amar sa cad imi vine.
Nu pot sa mor, am radacini,
Nu pot sa cad, mi-s trist, stii bine.
A fost odat-aici un sat,
Cu case falnice in soare,
Cu batranei ce stau la sfat
Uite aici, la mine-n poale.
Si zeci de stupi cu mii de-albine,
Si vii cu roade ca si pruna.
Acum nimic nu e, vezi bine.
Viata aceea nu-i ca acuma”.
Se duse vajaind-a moarte,
Si colbul ridica spre cer,
Norii cei negrii rascoleste
Cu vuiet de potop si ger.
Iubind calaul (continuare)
Afara-i forfota, nu stiu…
Nu vreau sa ma gaseasca iara!
Ma voi intoarce in pustiu
tot fara el. Nu vreau afara!
Si el va stii de gratii cum eu stiu,
dar nu-s de el, el e firav.
Nu stie ce stiu eu.
Sa fii inchis
e ca si cum ai fi pe veci hoinar.
Nu m-au gasit si-mi pare bine.
Mai am o sansa langa el.
Si Domnu-mi zice ca e bine
sa stau aici, sa nu il pierd.
Sau poate mintea-mi joaca feste,
nu stiu de-i vis sau adevar;
privind in jur imi vad aievea
toata viata, si imi pare,
ca doar aici imi aflu starea
de bine ce o simt. Tot langa el,
intrezaresc lumina cea curata.
Il simt puternic, vesel, dulce.
Ma strange-n brate, eu nu vreau.
Ii spun din nou sa nu incerce,
dar nu ii pasa, e-n zadar.
Si ma las toata prihanita
fara de voia mea, si strig…
insa cu mana imi cuprinde
buzele calde, frematand.
Imi pare mie sau imi place?
Si ma domina vitejeste,
mereu crispat si plin de ura;
fiinta-mi toata navaleste
si strang din dinti si el injura…
Nu poate. Cred ca ma iubeste.
Ma mangaie incet, alene,
pe chipul had se intrevede
o urma de regret si-atat.
“- Te rog, ma iarta, nu se face.
Ai fost cuminte de atunci.
N-ai incercat sa fugi, si iata,
cu e am drept eu sa te chinui.
Esti prea frumoasa si firava,
si sufletul de inger pur.
Dar vei muri aici, curand.
Nu vreau sa pleci, esti doar a mea,
chiar de eu n-am putut acum.
Esti ultima, si singura…”
“- Dar nu-mi da pace, rogu-te.
Eu te iubesc atat de mult…
Ramai cu mine, nu pleca,
si vom sta vesnic mana-n mana,
doar sufletele noastre si atat.
Iar de eu mor nu-i bine
sa nu sfarsesti si tu la fel.
Mai bine da-mi cutitu-acela.
Vom hoinari goi, fara trup…”
Maini calde ma-npresoara-ndata
lama cutitului prea rece
isi sapa sant la mine-n carne.
Iar el de disparare urla,
saruta urma, gusta sange…
Si-atunci, pe loc, ma posedeaza
la fel cum lama ce se-nplanta
din loc in loc, adanc, in mine.
Lacrimi fierbinti imi ard obrajii
si simt un frig ce ma patrunde.
Am fost a lui si n-as fi vrut,
sau doar e-nchipuirea mea.
mi-a fost calau, iubit si rege
iar eu regatul lui.
Dureri nu am sa simt, stiu bine.
Iar el pe alta va fura
Si ea il va iubi, stiu bine,
mai mult ca mine.
Mi-a fost iubit, mi-a fost calau.
Instinctul lui a fost puternic,
dar nu ramane mult si el
va fi gasit si pustiit,
de-aceleasi gratii mucezite
ce m-au inchis in acest loc.
Dorinta lui a fost lumina
in intunericul din mine.
Valentina Vitan 