Pana si Google ma serbeaza. Foarte amuzant, pe cuvant.
Cine ar fi crezut?! Eu sigur nu. Omul se mira tare cand atinge o varsta inaintata si tinde sa se uite in urma la ce a lasat. Nu ma plang ca imbatranesc, deloc; desi inaintarea in varsta nu inseamna neaparat maturitate, eu pot sa spun ca sunt mai matura decat la 34. Inca nu stiu daca am depasit obstacolele pe care le-am intampinat pana acum, dar ca sunt ceva mai responsabila; am invatat sa fiu eu ceva mai bine decat inainte, ca pentru a ma simti bine trebuie sa fiu bine. Imi lipseste ceva, acelasi lucru care imi lipsea de obicei, dar lipsa e ceva mai adanca, nevoia nu mai e ceva generic ci are un nume si o forma. Si am mai iinvatat sa accept cu adevarat omul de langa mine sau de oriunde in deplinatatea lui fara sa il judec cu adevarat… Se stie ca nu are importanta cum arata, ci felul lui, comportamentul si atitudinea, ca sunt in stare sa ii dau sanse la infinit atata timp cat stiu ca imi permit sau pana ma voi plictisi de el.
Nu e rau sa faci bilanturi, avem obiceiul asta din timp in timp pentru a stii unde ne situam fata de o alta perioada de timp. Cert e ca nu mai sunt atat de pretentioasa si nu mai cer atatea lucruri de la mine insami, ca sunt ceva mai cu picioarele pe pamant decat oricand, ca imi stiu locul pe care mi l-am castigat cu greu si ca inca plutesc deasupra unui rau oarecum involburat. Depinde de avantul pe care il voi lua ca sa stiu daca voi cadea in apa sau pe mal. Inca mai trebuie sa astept si sa muncesc pentru avantul asta.
Si da, plang, imi lipseste. Enorm. Obsedata de mine. 🙂
Si asta sa fie pentru noi: