Pregatire pentru “Saptamana altfel”

Coursera

M-a batut gandul sa vreau sa urmaresc niste cursuri online. Cel mai greu se urmaresc profesorii americani (sau eu nu sunt obisnuita cu ei). Gesticuleaza, incearca sa transmita, insa nu au intonatie. Pentru mine asta e un mare neajuns. Ma chinui sa i urmaresc si mi-e tare greu pentru ca nu reusesc sa transmita si altceva decat cunostintele lor. Nu spun ca nu sunt profesori buni (sunt sigura ca sunt), dar daca nu transmit si altceva pe langa informatii atunci nu gasesc nici eu aplecare catre ceea ce vor ei sa transmita si nu ma vor face sa vreau sa aflu mai multe. Asta era una din greutatile mele din timpul facultatii. Daca profesorul nu transmitea si altceva decat informatii si nu ma facea sa ma simt apropiata de el atunci aveam dificultati in a reusi sa invat ceva de la el. Intotdeauna am fost apropiata de profesorii care puneau ceva suflet in ceea ce ne invatau pentru ca asta insemna ca sunt mai mult decat niste profesori. Asta e si metoda mea de a lucra cu copii: prefer sa le fiu prietena si chiar confidenta (uneori, cand e cazul) pentru ca profesori au tot avut ei in scoala si nu e cazul sa mai apara unul in plus.

De ziua mea :P

32, cica. Mi-e si jena sa spun ca am atatia ani de viata. Nu mai caut pentru ca nu voi gasi. Nu mai astept pentru ca nu voi avea. Nu mai vreau pentru ca nu se poate. Undeva, intr-un strafund de suflet, inca mai exista speranta, insa e prea putina. De ce sa ma inversunez impotriva mea? E vina mea si nu e, e dreptul meu si nu e, mi se cuvine si nu prea. Nici eu nu mai stiu ce sa spun.

Si daca visez si mintea mea, asta de 2 lei, inca vrea sa functionez, iar nu e vina mea. Sa merg inainte cu inima nu pot. Constiinta e prea puternica si nu-mi da voie sa nu rationez. Cand ma intreb ce primeaza raspunsul e “ceilalti!” Va ramane asa tot restul vietii mele, dar nu pentru a-mi mangaia egoul sau a mi se ridica statui. Ma simt ciudat sa ma simt in centrul atentiei, desi sar in ochii de cum apar. Sa fie si asta tot o vina a mea? Aleg cel mai indepartat colt doar pentru a nu deranja, si unii se simt chiar si asa ofensati. La ce bun? Si ma plang, iar si iar, pana devine o a doua meserie, o a cincea specializare, o a zecea indeletnicire, o a mia mustrare de cuget. E vina mea? Inca n-am primit raspuns. Ce ma amuza e ca unora le inspir mila sau stupiditate, altora teama Si celor putini omenie. Inca o umbra in plus pe Terra. Inca nu mi-am gasit locul meu.

Si pentru o nota optimista…

Pentru o nota si mai personala…

Mi-am luat biciul

Mai am nevoie de cal si de caruta si pot sa o iau din drum. Adica m-a apucat damblaua sa vreau sa ma marit. Pana acum un timp eram sigura ca asa ceva nu se va intampla, insa acum am devenit sigura ca va fi si asa ceva. Ceva imi spune ca va fi curand, insa nu sunt singura cum. Va trebui sa mai astept. Iar astept! 🙂 Mi-am gandit pana si rochia de mireasa (pe care am visat-o, insa nu e inca foarte clar in mintea mea cum va arata. Stiu, in schimb, culoarea, care nu va fi alb, in nici un caz.), mi-am ales coafura, am gasit sandalele, am pana si buchetul in minte (bujori, bineinteles, indiferent de anotimp). Mai am nevoie de un sot si am rezolvat si problema.

Salvarea “Eram!”

Descult, prin iarba jilava, treceam nestingherit prin lume. Nimic nu ma putea atinge. Imi framantam doar mainile de prea multa solitudine. Si eram eu, simplu si neintinat, visator, aiurit, simpatizant al vietii boeme. Am ajuns sa traiesc o viata constransa de mine, de ceilalti, de munca… Cu ce am gresit? Care era rolul meu in acel amalgam de deziluzii cotropitoare nu-mi pot imagina. Si atunci eram la fel de singur ca si acum dar, mentionez, eram liber. Un fel de flower-power intr-o epoca gresita, traind o viata demult apusa si, totusi, vie in mine. Parul imi flutura in vant, imagini colorate mi se perindau prin fata ochilor, flori, betii intregi de lumi apuse si vii. Lipsea doar sexul, dar asta n-a contat. La ce bun fericirea simtita daca eram singur?! Lipsea duhovnicul meu de suflet. Putea sa fie el chiar si un caine, m-as fi multumit. Nu simteam nevoia sa mi se raspunda atata timp cat ma confesam lui. Si iarasi singuratatea putreda care se agraveaza in mine ca un cancer. Ataca si rapeste pana si aerul din plamani. Atunci eram! Existam! Aveam sentimente, convingeri, senzatii, puteam sa cuprind cu privirea tot orizontul din jurul meu. Acum… Da, existam atunci. Eram!

Rate this:

OH! Discutii

Zilele trecute vorbeam cu sora mea despre singuratatea pe care o simt in ultimul timp. Am multe motive sa ma simt neimplinita si acesta e unul din principalele motive. Chestia e ca, stiindu-ma cu capul in nori, are impresia ca imi doresc langa mine un poet, unul care sa viseze cu mine in acelasi timp (si nu e singura care crede asta). Un alt lucru de care crede ca am nevoie e o continua discutie “elevata” cu cel de langa mine.

Oare chiar atat de plictisitoare sunt de crede asta despre mine? Ma intreb cum de a ajuns sa creada ca astea mi-ar fi nevoile tocmai cand ma asteptam ca ea sa ma cunoasca mai bine ca oricine avand in vedere legatura foarte stransa dintre noi. E drept ca sunt o fiinta ciudata, in limitele ciudateniei firii umane, insa nici sa ma plictisesc crunt nu vreau. Nu vreau poezii (prefer proza si pozeiile lui Blaga si unele din poeziile lui Minulescu), nu vreau sa ma protejeze tot timpul, nu vreau sa am dreptate tot timpul, nu vreau sa ma menajeze. Vreau sa fie el si sa imi dea voie sa fiu eu. sa discute orice (dar sa nu repete aceeasi placa cum au obiceiul barbatii din familia mea), sa fie constient de nevoile mele si de bucuriile mele chiar daca nu le impartaseste cu aceeasi bucurie, s.a.n.d.