James Joyce

Pentru ca am uitat cu desavarsire de data e 13 ianuarie, data la care James Joyce murea, m-am hotarat sa sarbatoresc data de 2 februarie, celebrand astfel 127 de ani de la nasterea marelui scriitor. Pentru ca nu mai am rabdare pana maine seara, o sa postez acum.


“Ultima lui frază, descurajantă, cu iz iute ca fumul de mangal, aţâţase creierul lui Stephen, deasupra căruia parcă ar fi stagnat fumurile ei.
— Ascultă, Cranly, spuse. M‑ai întrebat ce‑aş face şi ce n‑aş face. O să‑ţi spun ce‑am să fac şi ce n‑am să fac. N‑am să slujesc ceva în care nu mai cred — fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea — şi‑am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi pe cât de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singu­rele arme pe care îmi îngădui să le folosesc — tăcerea, exilul şi viclenia.
Cranly îl luă de braţ şi‑l întoarse astfel încât îl îndreptă din nou spre Leeson Park. Râdea aproape şiret şi strângea braţul lui Stephen cu afecţiu­nea unuia mai vârstnic.
— Viclenie, nu zău! exclamă. Tu eşti ăla? Tu, biet poet, tu!
— Şi acuma mai făcut să mă mărturisesc ţie, spuse Stephen, mişcat la atingerea aceasta, după cum m‑am mărturisit ţie în atâtea alte lucruri, nu‑i aşa?
— Da, copilul meu, răspunse Cranly, tot voios.
— M‑ai făcut să mărturisesc de ce mă tem. Dar o să‑ţi spun şi de ce nu mă tem. Nu mă tem să fiu singur sau să fiu respins de dragul altuia sau să părăsesc orice va trebui să‑părăsesc. Şi nu mă sperie să fac o greşeală, chiar o greşeală mare, o greşeală de‑o viaţă, poate chiar cât veş­nicia de mare.
Cranly, redevenit grav, încetini pasul şi spuse:
— Singur — singur de tot. Nu ţi‑e teamă. Şi ştii ce înseamnă vorba asta? Nu numai să fii despărţit de toţi ceilalţi, dar să n‑ai un sin­gur prieten.
— O să iau acest risc.
— Şi să n‑ai nici o singură fiinţă care să‑ţi fie mai mult decât un prie­ten, mai mult chiar decât cel mai ales şi mai credincios prieten pe care l‑a avut vreodată un om.”

 “Portret al Artistului in Tinerete”




The spring of the night – Blaga

You beautiful,
your eyes are so dark that night
when I lay my head on you knees
it seems, that your eyes, deep eyes, are the spring
from which silently falls the night over the valleys
and over the mountains and over the plains,
covering the earth
with a sea of darkness.
That’s how dark your eyes are,
my light.


E atat de greu sa accepti realitatea. E greu sa realizezi ca nu ai ce cauta in viata unui om la care tii foarte mult. Vezi cum toti in jurul lui il vad destins, vorbesc linistiti, si tu stai singur si astepti putin din atentie ca sa te poti simti in largul tau. E greu sa realizezi ca eforturile tale nu duc la nimic concret, ca socializarea cu toti cei din jurul acelui om e dificila si sa observi cum acei oameni nu admit schimbarea pe care tu ai putea-o produce il viata lui prin simpla ta prezenta acolo. Dar e si mai greu sa realizezi ca te simti un intrus in ochii lui. E greu sa vezi cum te respinge atunci cand ideile tale nu coincid cu ale lui, ca ai pareri total diferite fata de el, ca te vede diferit doar pt ca tu esti diferit de toti ceilalti din jurul lui si ca duci o altfel de viata fata de ceea ce considera el viata.

Da, poate ca nu merita sa ai de-a face cu un astfel de om. Nu e un om sincer si nici macar nu stie concret ce vrea de la el, de la ceilalti si de la viata in general. E un personaj limitat. Relatiile de orice fel inseamna acceptarea celor cu care intri in contact, cu care socializezi. Si totusi vezi ceva in el ce merita luat in seama, un ceva care poate fi nesemnificativ, dar care pentru tine conteaza mai mult decat toti oamenii din jurul lui si al tau. Ceva pentru care merita sa spui ca toata situatia se va termina la un moment dat, ca totul va reveni la un anumit normal, ca respingerile acelui om nu sunt decat pure nazuri facute atunci cand primeste atentia pe care si-o doreste. Lasi la o parte latura lui egoista gandindu-te ca poate si tu ai facut pe cineva sa se simta la fel sau aproape la fel, dar situatie de care nu iti aduci aminte chiar in acel moment. Iti vine sa lasi la o parte chiar si starile lui de nervozitate cu gandul ca pot fi trecatoare, ca toata lumea se enerveaza, ca oricine poate face la fel… Dar oare toti fac la fel? Si oare merita sa induri asemenea tratamente doar pt ca are ceva-ul acela pe care tu il apreciezi si il doresti? Poate ca nu merita atentia de care se bucura, dar poate… poate se va schimba el, pentru tine, de dragul tau, ca sa te bucure. Oare?!

George Cosbuc in English

The poet

A soul in the soul of my people am I
And sing of its sorrows and joys,
For mine are your wounds and I cry
Whenever you do, drinking dry
That chalice of poison that’s meant for Fate’s toys.
Whatever your pathway, together we’ll ail,
We’ll bear the same cross and we’ll feel the same nail;
Your banner and creed will be mine;
The shrine of my hopes I shan’t fail
To set by the side your shrine.

A heart of my people’s great heart;
I sing of its love and its hate;
The part that you play is the fire’s; my part
Is that of the wind; you’re mate
In all that’s decided by Fate.
You’re the source and the aim of whatever I sing
And if at times say a thing
That’s not in your Scriptures, you can,
Most holy celestial King,
Lock up with a lightning the mouth of a man.

Some people hold dear and supreme
What’s vain in the other men’s eye;
But he who can scan both the earth and the sky
And set up a bridge ‘tween the low and the high,
Will always distinguish “to be” from “to seem”.
My heart is all yours and your heart is in me
Whatever your place on the chart
Of forth-coming ages, whatever they decree,
For you, mine own people, of your soul I will be
For ever and ever a part.

Three, mighty God, all three!

He had three sons and they, all three,
When called, for the encampment left;
So the poor father was bereft
Of rest and peace, for war, thought he.
Is hard – one has no time to feel
That one has ceased to be.

And many months went in and out,
And rife with tidings was the world:
No more were Turkish flags unfurled,
The Moslems had been put to rout,
For the unscarred Romanian lads
Full well had fought throughout.

The papers wrote that all the men
That had been called the spring before
Were due to quit the site of war;
So to the village came again
Now one, and now another yet
Of those who had left then.

But they were long in coming, they.
He wept – he thought how they would meet,
So at the gate or in the street
He scrutinized the roads all day,
And they came not. And fear was born
And lengthened the delay.

His ardent hope waned more and more
And ever bleaker grew his fear;
And though he questioned far and near,
All shrugged their shoulders as before;
At last, then, he went to the barracks
To learn what was in store.

The corporal met him. “Sir, my son.
My Radu, well – how does he fare ?”
He did for all his children care,
But Radu was the dearest one.
“He’s dead. In the first ranks, at Plevna
He fell. And well he’s done !”

Poor man… That Radu was in dust
He had long felt, and felt past cure;
But now, when he did know for sure,
He stood bewildered and nonplussed.
Dead Radu ? What ? The news exceeded
All human sense and trust.

Be curst, o, fiendish arm and man !
“And how is George ?” “Sir, I’m afraid
Under a cross he has been laid,
Breast-smitten by a yataghan.”
“And my poor Mircea ?” “Mircea, too,
Died somewhere near Smirdan.”

He said no word – dumb with the doom,
With forehead bent, like, on the cross,
A Christ, he looked, all at a loss
At the mute flooring of the room.
He seemed he saw in front of him
Three corpses in a tomb.

With feeble gait and dizzy eyes
He walks into the open air;
While groaning, stumbling on the stair,
He calls his boys by name and cries
And fumbling for some wall around
To stand upright he tries.

The blow he hardly can withstand;
He does not know if he is dead
Or still alive; he rests his head
Upon a bank of burning sand;
His long, emaciated face
He buries in his hand.

And so the man sat woe-begone.
It was midsummer and mid-day;
Yet soon the sun faded away
And lastly it was set and gone;
The human wreck would never budge;
He just stood on and on.

Past him, men, women walked care-free,
Cabs on the highroad rumbled by,
Past marched the soldiers with steps high,
And then, the moment he could see,
He pressed his temples with his fists:
“Three, mighty God, all three !”

Decebal to his people

This life is a lost boon if you
Don’t live it as you wanted to!
Much would a warlike, ruthless foe
Enslave us all! Our birth, we know,
Was woe enough; would you get through
Another dreadful woe?

Death, even for a godlike scion,
Is a hard law, as hard as iron!
It is all one to breathe one’s last
A lad or an old man bypast,
But not the same to die a lion
Or a poor dog chained fast.

What if you fight in the first line,
What if by great exploits you shine?
A grumbler cannot better be
Than those who fear to fight and flee!
To murmur is to have no spine
And make a bootless plea!

Like dead men, cowards will keep still!
The living – let them laugh at will!
The really good ones laugh and die.
Hold, therefore, heroes, your brows high
And let your lusty cheering fill
Both hell and earth and sky!

Blood may in floods and torrents flow,
The arm assail with spear and blow,
When the fierce enemies are dead!
Well, you may think yourself Godhead,
When you but laugh at what the foe
Does more than all else dread.

They’re Romans, we know that. So what?
Where they not Romans but our god,
Zamolxes, with his creatures, still
We would, sure, ask them what they will –
They won’t get of our land a jot:
They have their skies to fill!

Now, men, to sword and shield and horn!
‘Twas bad enough that we were born;
But he is free to go whose fright
Makes him too dastardly to fight,
And if there is someone foresworn,
Let him avoid our sight!

What I have told you is enow!
You swore on shields your oath of love
For Dacia! Might resides in you
And in the gods! But, heroes, know
That they, the gods, are far above,
Our foes – at a stone’s throw!

Nu pot!

De ce? Nu stiu ce sa raspund. Poate ca as raspunde daca nodul din gat mi-ar permite. As lacrima putin, doar ca sa imi lase urme pe obraji, dar nu pot. De ce? Ar insemna sa realizez ruptura din mine. Nu pot. Alunec pe pante catre neant si ma incapatanez sa nu pot. Mi-e teama de tot, de trecut, de viitor… De ce? Poate ca daca n-as iubi cu atata patima mainile acelea m-as incumeta sa accept de ce. Nu pot. “De ce”-ul meu imi rasuna in urechi ca un ecou. Ma mistuie nerabdarea, si totusi nu pot. Mi-as sugruma durerea si totusi… Ma mangai cu gandul ca atat a fost. Mai mult nu se putea. Si totusi de ce?

Nu-mi dau voie sa plang. M-as farama in mii de bucati, mi-as sparge cuvintele in mii si mii de cioburi, as arde harta gandurilor sa se faca scrum… si totusi nu pot. O sansa, atat mai vreau. Nu cer milioane de lucruri, doar atat cer, o sansa, sa pot sa merg mai departe mangaind aceleasi maini adorate…

Sa accept ca atat a fost totul? As acepta mai usor sa spun ca mi-e de ajuns sa traiesc in intunericul necunoasterii. As accepta bucuroasa finalul povestii daca mi-ar intinde mana sa-i simt caldura… M-as imbata de cuvinte spuse de dor, m-as inveli cu franturi de priviri uitate pe obraji… Dar nu le am. Nu am decat atingerea mainii undeva, intr-un colt al sufletului, uitata de graba cu care viata merge inainte. Nu pot tine pasul cu ea. Mi-e prea plina privirea de surasuri frante de lacrimi.

Nu vreau sa plang. Nu am visat sa plang cand mi-a pus pasul inaintea piciorului meu. I-am taiat chiar si calea catre mine de teama sa nu vada nodul din gat… Si lacrimi imi curg… Nu vreau, nu pot… sa plang… de dor… de atingeri… de caldura mainilor… ce-mi ating obrazul… sarutand buzele… si ochii… si parul…

In oglinda

Ma uit in oglinda. Ma vad pe mine dar nu simt ca sunt eu. E doar o imagine. Nu are nici o importanta.  Privesc prin imaginea din oglinda. Vad o fereastra deschisa si atat. Perdeaua alba zboara ca o fantoma in miezul zilei. Cimentul e racoros. Curentul face sa fosneasca hartiile de pe ciment. Ciudat, dar ma simt bine. Vad doar o imagine stearsa a ceea ce sunt eu. Asta ma bucura, pt ca eu contez prin ceea ce gandesc si simt. Mi-as dori sa fim entitati ganditoare care sa aiba sentimente, dar trupurile sa nu existe. Sa plutim, sa gandim si sa simtim. N-ar fi rau. Ne-am imbata de senzatiile aduse de adierile vanturilor si ne-am hrani din raze de lumina solara.

Schimbatoare e vremea!

As da un sens vorbelor, dar nu pot. Sunt limitata. Uneori cuvintele ma ingradesc in mine si atunci rezum totul la simturi. Pacat ca departarile mele fac greseala de a fi atat de departe de mine incat sa ma dezamageasca prin lipsa atingerilor lor. As da un nou sens cuvintelor doar privind aerul care ma-nconjoara. E de-ajuns o floare sa-mi renasca primavara.

Ma pierd, incet si sigur de continut. Imi ramane doar senzatia rece a pierzaniei. Am sperat si poate am sperat putin mai mult decat trebuia. Rauri reci imi curg dintre crengi ca sa-mi pecetluiasca durerea. As fi facut orice, poate prea mult pt tot ce ma inconjoara. Nu merit rataciri absurde. Nu strig nici chiar in gand simtaminte netraite, chiar daca le-am dorit.

Ma-ntreb de ce m-as pierde, totusi? De ce sa nu raman cu totul in mine? Nu a fost decat o adiere de vant, atat. Furtuna nu avea sanse sa apara, si totusi, am asteptat, cuminte, fulgere sa-mi lumineze cerul. Poate ca Dumnezeu nu vrea sa ma lase sa cresc. Poate ma vrea un exemplu uscat pt toate celelalte plante din jurul meu. Sunt un pom fara roade in mijlocul primaverii. Asteptam doar o ploaie sa-mi ude radacinile.


Azi nu ma simt in stare sa scriu. Nu-mi pot asterne gandurile pe hartie asa cum o fac cand muza imaginara a scrisului imi da ocol. Atunci cand scriu sufletu-mi zambeste si mainile imi scriu ca si cum ar avea un creier al lor. Dar azi… azi astept aceeasi muza imaginara sa ma inconjoare cu minunatiile ei si nu vine. Poate ca as scrie un cantec solemn despre… dar nu pot. Nici gandurile nu-mi dau pace. M-as incurca in idei, m-as zbate sa ies la lumina scrisului, dar azi e bezna peste nime. Nimicul ma inunda ca un fluviu iesit din matca sa. Vreau… nici nu mai stiu ce vreau. Muschi-mi stau in incordare asteptand ceva… nici eu nu stiu ce. Imi rup hartiile in mii de bucati si le arunc la gunoi. Le-as arde daca as stii ca muza mea va veni din cenusa lor. Dar nu, azi sunt un copac stins de dorinta. Imi ascut creionul iar si iar si atat. Linii nedeslusite nu imi pot lua locul gandurilor, dar nu simt nimic. Dorinta mea de a incepe ceva trainic se rupe aici. M-as dezmembra bucata cu bucata ca sa imi gasesc dorinta, dar nu pot. Mi-e teama de tot ce as gasi de aruncat la gunoi. As arunca sentimente si zile intregi, momentele le-as sterge si as lasa gol. Mi-as frange inima si as arunca de acolo toata nesiguranta si tristetea.

As vrea sa zambesc. Acum mi-e dor sa zambesc din strafundul sufletului. M-as crea pe mine din zambet daca as putea. Mi-ar fi de ajuns daca as stii cu adevarat ca incalzesc inima uriasului noptilor. Mi-as face brate din atingeri nenascute si picioare din pasii care ne despart. Dar nu pot.  Nemurirea e pt zei, puterea de schimbare e tot a lor. Eu raman mereu un simplu condei nestiutor de poeme inaltatoare aflat in neputinta de a asterne mazgalituri pe aschii de copac.


Ma gandeam zilele astea la sinucidere poate si din cauza acelui fiu de demnitar sau parlamentar, ce-o fi el, care s-a sinucis de curand. Sinuciderea este o risipa, de viata, de constiinta… Nu stiu cati stiu cu adevarat ce inseamna sa vrei sa te sinucizi. Am trait si eu destule astfel de momente in care nu vroiam sa cred ca mai exista o alta solutie la toate cele ce au loc in mine sau in jurul meu. Ma gandeam acum ceva timp ca daca as face asta as pierde toata distractia gasind o rezolvare lucrurilor. Ce idee! Sa crezi ca te distrezi traind si rezolvand probleme! Insa, in definitiv, asta e, e chiar o distractie. Cum spune americanul sau britanicul “Missing the fun!” Numai gandul ca as fi putut pierde sansa sa vad ce se mai poate intampla ma facea sa mi se stranga stomacul. Solutiile, stim bine, vin cand nu te astepti si de unde nu te astepti.

Sinuciderea e un act egoist din punctul meu de vedere. Intotdeauna trebuie sa existe o solutie la probleme, insa numai cei cu adevarat puternici trec peste. Viata a fost intotdeauna considerata un act de vointa majora atunci cand lucrurile se credeau a fi la limita, si de cele mai multe ori chiar la limita mortii. Un pas era de ajuns si treceai undeva, nici nu stiu daca sa-i spun “dincolo” pt ca termenul nu mi-e cunoscut. Poate ca o divinitate exista, asa cum ne dorim cu totii sa existe, dar, biata de ea, trebuie sa ne suporte toate, inclusiv sinuciderea.

Durerea lasata in urma de sinucigas e de doua ori mai mare decat durerea unui mort de boala sau mai stiu eu ce cauza. Nu pot sa uit nici acum cata durere era pe fetele unor cunoscuti ai caror fiu s-a sinucis. Aveam atata repulsie fata de fapta lui ca nu am reusit sa-mi revin mult timp gandindu-ma la cat de greu trebuie sa le fie celor pe care i-a lasat in urma. Nu-i putem considera pe sinucigasi eroi ca au fost in stare sa-si puna capat vietii. Dar lasii se sinucid. Spunea cineva ca atunci cand nu putem face ceva sau avea ceva incepem sa ne comportam ca vulpea din fabula cu strugurii acrii. In cazul asta nu putem fi considerati ranchiunosi ca avem sansa sa nu ne punem capat vietii. Om fi noi oameni cu trairi si sentimente atat de divine si, in acelasi timp, atat de meschine, dar sa vedem sinuciderea ca pe niste struguri acri doar pt ca nu suntem in stare sa facem acelasi lucru e deplasat. Poate ca nu dureaza decat o secunda, insa acea secunda aduce dupa sine atata durere ca nu mai exista alinare pt toata durerea celor care le supravietuiesc le au fata de fapta in sine.