Cantec sufletului meu

Sufletul meu isi are radacinile in piatra.

In roca de munte abrupta si grea,

Cuminte el sta si asteapta visarea

Sa-i mangaie tamplele grele de ani.

 

Sufletul meu se-ngana cu vantul.

Adesea el urla ca lupii in iarna,

Isi plange dorinta, isi plange si dorul…

E greu incercat de-ale sale indemnuri.

 

Sufletul meu e singurul care

Cuprinde in ramuri si zori si amurguri.

Ades el luceste in apa ce curge

Si-i alina viata prea statica, parca.

 

Sufletul meu esti tu, departare.

Oricate izvoare am curs peste lume

Ramai dar aici, caci mi-e dat anume

Sa duc doruri multe in bratele albe.

Advertisements

Sa fiu mama

Imi doresc asta de la 18 ani, de cand am descoperit ca viata de adult poate fi implinita doar asa. Toata copilaria am visat sa am parte de acele lucruri pe care orice tanara fata si le doreste: casa, sot, copii si o cariera. De cand ma stiu am avut grija de copii, lucru care m-a facut sa cred ca mi se portiveste meseria de profesor. Am avut dreptate, mi se potriveste manusa, dar nevoia de a fi mama creste cu atat mai mult cu cat realizez ce sanse mici am ca sa nasc unul. Legal mi-e aproape imposibil sa infiez fiind deficienta, dar asta nu reduce nevoia.¬†Toata atitudinea mea tradeaza nevoia, comportamentul fata de cei apropiati, vocabularul pe care il folosesc, gandurile pe care le am… Totul ma tradeaza, chiar si atitudinea pe care o am fata de partener, desi nu imi doresc asa ceva niciodata. Am intrat intr-un cerc vicios din cauza nevoii mele si simt cum nu ma mai pot detasa.