Este una din primele poezii pe care Mihai Tătaru s-a încumetat să mi le recite. Grupul meu de prieteni a văzut în ea valoarea pe care eu nu o vedeam atunci, dar, influențată de ei, am reușit să înțeleg și eu ce am creat. Zilele alea eram bulversată, nu vedeam nimic, doar simțeam continuu starea de emoție profundă pe care mi-o dăduseră ei prin reacțiile lor. De atunci îi iubeam, dar din momentul acela i-am adorat pe toți și pe fiecare în parte. Multă vreme mi-au rămas în minte laudele lor.
Month: June 2020
Corey Taylor
Prieteni, priviți omul din prag! (video)
Un moment, te rog! (video)
Recită Ștefan Uhrec
LUMINĂ ȘI TĂCERE
Luminează-mă așa cum doar în întuneric se simte lumina,
făclie s-aprinzi, să ardă tot ce zace-n mine și e uscat;
poate că lumina va opri zgomotul din adâncuri,
poate că tăcerea va scădea întunericul și îl va reduce la celulă.
Nu-l omorî încă, mai lasă-mi-l o clipă
să știu că-i lângă mine când nu voi mai vedea,
orbită de lumină sau… poate de emoție primară.
Păstrează-mi-l pentru-atunci când ochii-mi vor fi nisip
și n-am să te mai pot zări întreg.
Știu că va crește în mine din nou
și zgomote vor asurzi timpanele firave să clocotească-n gânduri.
Îmi doresc doar făclia ce-o ții în mână și tăcerea din brațele tale,
apoi lasă-mă să fiu.
…
Aș vrea să îmi dau voie să trăiesc dincolo de începuturi,
Să vibrez dincolo de încăpățânările mele,
Să mușc din viață până la sânge și să râd cu lacrimi de bucurie.
Gândul vârstei târzii mă bântuie continuu,
Și nu se-mpiedică de remușcări și netrăiri,
Devine totul când văd zorii florilor ce cresc cu mult curaj,
Sunt mult prea crude să își simtă neîmplinirea…
Dar eu… uscat trunchi de copac, mă las bântuită de neputințe.
Frica ce macină sufletul și îl reduce la un simplu oftat,
Negarea dreptului de a visa la noi începuturi…
Cuget prea mult… strivesc continuu pași ce ar fi vrut să vină,
Amari de mine, opriți în drum și-ntorși la vatra-mamă.
Simt că nu merit bucuria zorilor mele.
Mi-s prea uscată.
Puțin și-am să cad la primul vânt.
Trăiesc inert, plictisitor de mărginită din propria-mi voință.
Îmi strig ajutorul și sper c-am să-l găsesc.
Nu sunt artist! Cel putin nu pana nu sunt data de pereti de criticii. Din nou!
Primavara asta a fost foarte productiva pemtru creatia mea. Nu am mai avut o primavara atat de productiva din 2015. Situatiile sunt diferite, atunci eram imatura si navalnica, acum totul e din ce in ce mai asezat, aproape rece si calculat.
Încep sa vad valoare, dar inca astept deciziile altora si ma apuca teama de prea multe decizii. Sunt constienta ca vor veni, insa sunt si mai constienta ca sunt la mana unor oameni despre care nu stiu nimic si care nu ma stiu pe mine, care analizeaza prea mult spiritul meu creator.
Cineva zicea acum cateva zile ca se bucura ca a cunocut artistul din mine, insa eu nu ma simt deloc artist. Am spus, vad oarece valoare, insa nu e una reala. Am ajuns sa vad valoare in orice text citit de la altii si in ceea ce fac eu nu. Stiu, devin obositoare cu atitudinea mea de continua negare si devalorizare, insa imi stiu lipsurile prea bine ca sa accept ca exista si o valoare. Si iar ma intorc la oamenii meniti sa ma critice pe mine ca spirit creator.
Prietenii mei sunt buni si stiu ca tin la mine destul, insa ei sunt subiectivi. Pe ei ii cred ca sunt sinceri si vad valoare in niste cuvinte pe care eu nu le mai simt, uneori si eu ma intreb de unde le arunc, nu le mai inteleg nici eu sensul si rostul. Si devin si mai constienta ca, pe masura ce astept deciziile unora si simt cum timpul trece, totul se intampla in defavoarea mea. Nu mai am nici entuziasm sa trantesc cuvintele potrivite. Poate ca ar fi cazul sa ma opresc pentru o vreme. Muza mea creatoare isi vrea repaosul binemeritat. Poate ca ar fi cazul sa o cam las in pace.
Am devenit obositoare, prea analitica, incordata, uracioasa, intr-o continua frustrare, ma simt inutila, lipsita de sens si de intelegere, am chiar si o nota de invidie pe altii si ce fac ei si nu eu, imi lipsesc copiii si rutina scolii, ba chiar am ajunssa am un mic regret ca am iesit in fata sa ma manifest. Nu regret legatura cu nimeni, regret doar ca si-au batut gurile pe capul meu. Nu mai simt. Nu ma mai simt pe mine. Si, da, sunt deprimata pana in maduva oaselor. Daca nu ar fi ai mei dragi as disparea de bunavoie si nesilita de nimeni, imi pare rau doar de durerea lor. Macar am motive sa mai raman putin.
Eroul de dincolo de cuvinte
“De ce zâmbești abia perceput? De ce iți sunt ochii în lacrimi, suflet?”,
așa ți-aș fi spus ție, erou și muză, dar erau doar cuvinte.
Dincolo de tot și de lume, dincolo de ființă, de dureri,
dincolo de plăcere… e trăirea.
Nu sunt tristeți, sunt beții de sentimente,
minciuni frumoase scrise pe un colț de șervețel
după ce ți-ai șters ochii să nu te vadă lumea lăcrimând.
Mai lasă-mă să te visez puțin, încă puțin și apoi voi pleca,
zâmbind la fel de șters ca tine.
N-am să te mai văd.
Și nu regret decât efectul întârziat al reacțiilor,
zbuciumul pieptului bolnav de neînțelesuri,
gata oricând să disperseze bătăi de inimă în eter.
Nu vreau să te conving de paradox,
el există și fără ca noi să îl înțelegem;
vreau doar să simt începutul tău în podul palmei ca să te pot lăsa.
Să simți libertatea. La fel ca mine. Și fără constrângeri.
Valentina Vitan 