ȘI…

Și încercam să mă întrezăresc și eu printre cei mulți.

Între ei eu nu mai eram dumnezeul atoatefăuritor;

Eram doar o habarnistă mică și pricăjită,

Uitată de timp și de timpuri moderne, în orașul de hârtie

În care încă locuiesc cu chirie.

Visam să dau din coate zâmbind alene

Și fluturând din aripile genelor cu patimă;

Și uite cum am sfârșit rozându-mi unghiile din carne

Și sângerând în borcane pline de perle sperând să le colorez în roșu.

Nu s-a putut! Ironia mă persifla continuu până m-am ascuns

Cu capul în asfalt ca un struț robotizat.

Ha! Ha! Ha! Și tot ironia mă salvează!

Acum pot să cred că zbor peste capetele încoronate,

Dând câte un șut la întâmplare în semn că “V-am spus io!”

Și-apoi înotând în aer ca prin apă

Cu gândul că poate mă prinde careva de picior

Și se răzbună pe mine.

CA UN DUMNEZEU DE VITRINĂ

o simplă imagine așezată în spatele unui geam

ca o păpușă chinezească aurie care doar face cu mâna

acest dumnezeu vindecă iluzii și curăță cugete

de zațul stătut al speranțelor vechi

lâncezite în locul în care stau la fel ca el

în spatele fiecărui geam pe care ni-l ridicăm înaintea ochilor

nicicând cumpărată

nicicând aparținută

face cu mâna obositor acelorași chipuri stătute

obosite de acumularea stărilor așezate ca pe o noptieră prăfuită

strat peste strat

rând peste rând

amestecându-se continuu

nemaiștiind ordinea celulelor așezate

așa mâ simt și eu

ca un dumnezeu prăfuit de apartament

fără rai sau iad

sfinți sau demoni

peste el se aștern iluzii și vise celulare

fără ordine și fără șir

ca niște cuvinte negre spuse fără rost și înțeles

trecute pe hârtie albă și curată

gata să murdărească fiecare fibră a existenței

din spatele geamului

vindec și eu trecători închipuiți și tăcuți

cu chipuri stătute a zaț de cafea din speranțe deșarte

martoră e cana de metal pe care doar rugina o mai ține întreagă

și dâra vâscoasă de lichid din fundul ei

TREPTE

Lui Iulian.

Ca și mine, și tu-ți ridici trupul pe trepte,

Urcând amețit, amețind, amețitor,

Cu pașii îndoiți din genunchi, până sus, pe treapta superioară,

Unde ai să respiri adânc, a oboseală și plictis,

Numărând în gând zecile de trepte parcurse cu piciorul… în gând…

Ridiculizând mulțimea de pantofi

Pe care i-ai fi putut purta dscă i-ai avea cu tine.

Acum purtăm ghete amândoi,

Și treptele-mi par inegale, la fel ca respirațiile,

La fel ca încordarea care dă semne de dezacordare,

La fel ca orele, și minutele, și tactul pe care l-ai bate la birou… dacă ai fi acolo…

La fel ca pașii îndoiți pe scări circulare, blestemând în gând fiecare moment de împiedicare…

Aproape te-am ajuns. Mă țin de balustradă să nu o iau de la capăt;

Aș fi extrem de furioasă dacă ar fi să o iau de la capăt.

Abia te-am ajuns! Sau… mă rog, visez să te fi ajuns…

În mintea mea neînsemnată, în orgoliul meu aflat în continuă creștere…