Azi mi-am dat seama despre cat de deprimata sunt eu, ca entitate umana. Primul lucru pe care l-am simtit de dimineata (a fost, de fapt, o amintire de la ultima mea operatie) a fost starea de disperare impletita cu neputinta si inutilitate. Starea aceea de lipsa de control asupra propriei vieti, care a persistat toata ziua. As fi dormit ca sa ies din ea, dar nu se poate dormi pe o astfel de stare, e ca o ceata de lautari beti care iti canta in urechi pana te stiu treaz pe vecie, asta daca nu ii trimiti tu pe ei la culcare sau la alta masa.
Pana azi aveam in gand sa merg mai departe cu studiile ca sa nu ma apuce 45 de ani neterminata si cu lectiile neinvatate. Am o carenta enorma legata de tot: viata, decizii, lectii de viata, chiar si la capitolul “propria persoana” stau rau. Nu ma plang, sunt obiectiva. Sau putin cam cruda cu mine insami. Sau masochista. Si am sa fiu intrebata ce am, cu ce pot fi ajutata, ce nevoi am neimplinite…
Am muncit destul de mult pana la varsta asta, dar nu de ajuns. Vreau mai mult, intotdeauna mai mult si ma impiedic pe drum de o piatra si cad. Ma ridic mereu, dar scopul nu mai e acelasi. Faptul ca am cazut imi arata mereu cat de vulnerabila sunt si, ca si un copil care a facut buba, simt nevoia sa fiu imbtratisata si sa mi de spuna ca totul e bine. Deci sunt o imatura. Imi spun mereu ca un om puternic nu cere ajutorul, dar logica imi spune ca un om puternic e doar acela care plange cand e ranit sau care isi recunoaste vinile.
Asa ca am de gand sa aman tot, cat de mult voi putea. Vreau sa invat sa am grija de mine asa cum trebuie, asa ca primul lucru va fi sa imi caut un terapeut. Se spune ca primul pas spre vindecare e acceptarea starii de fapt si abia apoi recuperarea. Nu sunt nebuna, sunt suferinda. Si nu vreau sa fiu intrebata nimic.
Valentina Vitan 