Va doresc un 2011 asa cum vi-l doriti. Ne mai doresc sa fim cu minte multa, sa luam deciziile corecte atunci cand trebuie si sa scapam de politica. Iar seara asta sa fie oricum, numai deprimanta ca seara mea sa nu fie.
Month: December 2010
Retrospectiva 2010
Pt ca si altii fac un fel de bilanturi fara a avea intentia sa faca asa ceva, o sa fac si eu o retrospectiva fara a avea intentia sa fac asa ceva :p (Mosule, asta e, fac si eu ce face restul lumii).
Anul asta a inceput cu o coborare, ca asa e-n tenis. Nu ca as fi urcat eu in 2009, dar urmam acelasi drum drept si dezolant de vreo 6 ani incoace. Nu tu chef, nu tu dorinte, sperante desarte, nevoi multe si neindeplinite… Normal, o viata de om care nu-ti ofera nimic. Ma astept sa mai fie la fel in viitor, dar nu vreau sa vina asa de repede. Urcusul meu a avut loc la inceputul lui august, cand sperantele mele au fost indeplinite pe jumatate. Uneori e bine sa te multumesti si cu jumatati, mai ales cand stii ca ai avut parte de nimic inainte. Pt asta imi multumesc mie si spiritului meu ca nu am clacat atunci cand simteam ca nu mai exista nici o sansa pt mine. Intotdeauna trebuie sa astept cuminte sa vad continuarea, doar asa stiu ca va mai urma ceva.
Din punct de vedere bloggeristic (nu ca eu as fi blogger, dar ma chinuie nevoia sa ma stiu si astfel) a fost un am destul de bunicel. Am avut parte de cei 40-50 de unici zilnic, cu o mica crestere la finalul anului pt ca au facut colegele mele o incursiune zilnica prin mintea mea. Anul asta am participat la cateva chestii bloggeristice si mai putin bloggeristice care m-au bucurat enorm. Am invatat ce inseamna literatura romana, am invatat ce inseamna sa te vezi cu cativa iubitori de literatura (desi ne-am vazut cam de putine ori si asta numai din cauza mea), mi-am dat cu parerea pe cam toate bloagele din lista, despre orice, chiar scriind si prostioare (pt ca mi-au permis si mi-am permis si eu), am mai facut cativa pasi in incercarea mea de a face pseudoliterara…
A fost un an frumos, atat in online cat si in realitate. Cert e ca anul asta am invatat sa-i pretuiesc pe cei multi care au puterea si isi permit sa fie ei insisi, carora nu le pasa de ideile contrare cu ideile lor si pot convietui langa ceilalti chiar daca se mai contrazic ei din cand in cand.
Va doresc un an nou fericit, mai usor ca anul care tocmai trece, cu mai putine manelizari si de alte chestii ieftine, cu bucurii multe si mai putine lacrimi si cu mai putin alcool pt ca alcoolul dauneaza grav sanatatii fizice si mentale.
La multi ani!
Ballykissangel
De 3 ore ma gandesc ce as putea spune si nu-mi dau seama. Tot ce stiu e ca azi am stat toata ziua la calculator ca sa vad seria a doua si sunt tare trista ca nu am si seria a treia. Nu stiu cati ati auzit de serialul asta (pt ca e vorba de un serial), dar tin sa spun ca e unul din cele mai frumoase seriale pe care le-am vazut vreodata. E facut de BBC prin Irlanda de Nord. Sunt doua povesti importante care se dezvolta in cele 6 serii ale serialului, insa in jurul lor se fac si se desfac alte povesti, situatii extrem de amuzante si peisaje pitoresti. Mie imi plac mult primele 3 serii si numai de ele sunt interesata. Celelalte mi se par prea siropoase si asta nu-mi place la un serial BBC. La noi a fost pe TVR2 anul trecut in toamna, sambata si duminica la ora 5 seara, insa TVR2 a difuzat numai primele 3 serii. Din pacate n-am vazut decat vreo 12 episoade din cele 26 de episoade difuzate, dar am facut rost de primele doua serii si le am pe dvd. Deci, cine stie ca poate gasi Ballykissangel seria a treia de descarcat sa ma anunte. Va primi ceva bun de la mine! 😉
Un week-end linistit
Da, asa am simtit craciunul asta. E prima data cand am simtit liniste dupa foarte multi ani in care m-am chinuit pe mine doar pt ca nu reuseam. Vacanta asta mi-am propus sa scriu, sa termin ce am inceput sau macar sa incerc. E drept ca abia sambata m-am apucat de scris si n-am reusit sa scriu decat cate o pagina pe zi, dar e un inceput, totusi. Vreau sa termin “Salvarea’, sa o asez asa cum o vad eu si cum o am de vreo 2 ani de zile in cap si sa ma apuc de cele pe care le-am inceput de-a lungul timpului, adica de proza scurta. Mi s-au decantat putin ideile si cred ca sunt in stare sa termin “Salvarea” ca sa-mi caut un critic bun si apoi un editor daca merita publicata. O sa fie greu pt ca n-am bani, dar sper si speranta moare ultima. E drept ca mi-e mai greu sa o termin pt ca nu mai am aceleasi stari pe care le-am avut cand am inceput-o si nu mai simt la fel ca atunci, nu mai am aceleasi razboaie sufletesti si nu ma mai lupt cu mine, dar incerc.
Urare de Craciun
Am primit pe mess un mesaj de la una din amicele mele dragi de la scoala si i-am cerut voie sa-l postez. Cu acordul ei o sa-l postez:
Adancul intuneric fu fulgerat de-o stea
si-n pat sarac feeric copilul se nastea.
Trimis intre pacate de Tatal Sau cel sfant
ca El sa ni-L arate pe Tatal pe pamant.
Iubirea si iertarea Hristos le-a daruit,
ele ne fac si astazi Craciunul fericit.
Craciun Fericit!…
… si tot ce va doriti. Sa fiti sanatosi, frumosi la trup si suflet, cu mintea limpede si bucurie in suflet. Si pt ca fiecare din cei care vor intra aici au gusturi diferite sunteti liberi sa va alegeti variantele de colinde preferate.
Asta e pt mine 😛
“Blanda stea”
de Ion Buciuman
mi-e răsăritul ros de aşteptare
cum stau cu magii la taifas sub stele
îmi suflă vântul gândurile rele
la marginea pustiului de sare
adun în poala sufletului slova
şi bat la porţi în Oreion deschise
peste grămada miilor de vise
să mi se-aprindă sfântă supernova
tămâie am şi-am adunat şi aur
şi smirnă am şi osanale rare
să pot umbla în nopţile polare
spre obârşia Marelui Tezaur
o blândă stea mi-ar fi de-ajuns pe cale
să pot tăia deşertul pe din două
la staulul scăldat în mări de rouă
să-mi pot astâmpăra eterna jale
Emotii pt serbare…
… care n-au prea avut rost, insa le-am avut. Cand am urcat pe scena am si uitat de ele. Copii au cantat foarte frumos, poeziile au fost recitate frumos si audienta ne-a aplaudat. Am plecat zambind, bucuroasa fiind ca totul a iesit bine. E drept, fiind prima data, aveam emotii, insa am descoperit curand ca n-am avut de ce. Ne-am incurcat putin, dar a iesit bine. Filmul va fi postat pe blog, insa trebuie sa fac rost de el. Dupa serbare a aparut pe scena clovnul Pic de la teatrul pt copii si tineret Aschiuta care i-a incantat pe copii cu balonase. Le-a cerut sa cante cantece si ei au cantat din tot sufletul. Apoi a venit mosul si a impartit cadourile. Sala a fost plina, insa ma asteptam sa vad mai multi copii si tineri. Fiind prea frig afara, au venit parintii lor sa ia cadourile pt ei. Domnul Popescu le-a facut o surpriza copiilor din sala aducand caciulite de Mos Craciun tuturor. S-au cam chinuit sa si le puna pe cap pt ca erau prea mici, dar si le-au pus.
Concluzia de azi e ca serbarea a iesit bine si nu trebuia sa-mi fac griji ca nu va iesi. Le multumesc celor care au fost pe scena cu mine si m-au ajutat.
Asteapta!
Uneori mă visez alergând pe străzi pustii, pavate cu piatră. Oare ce să însemne? Caut ceva? Nu-mi amintesc să fi căutat ceva vreodată. Întotdeauna am fost pus să aştept, să-mi vină rândul, să stau la cozi interminabile… Bietele mele picioare se plâng şi acum de cât de mult au fost chinuite. Dacă închid ochii văd şi acum cum alerg pe aceleaşi străzi pietruite, uneori alunecând, alteori împiedicându-mă de câte o grămăjoară de nisip în care piciorul mi se afundă… Şi întotdeauna la capătul drumului văd palmieri uriaşi ca nişte baobabi legănându-şi frunzele enorme în bătaia brizei marine. Dacă-mi aduc aminte, n-am fost niciodată la o aşa mare. Nisipul ăla nu seamănă deloc cu nisipul de la Marea Neagră, plaja aceea e îngrijită, soarele se reflectă în nisipul sticlos… Cred că e PARADISUL, dar n-are cum să fie paradisul meu. Eu trebuie să aştept, să-mi vină rândul la dorinţe. Coada până la Dumnezeu e lungă şi-mi ia mult timp să ajung la El. Unii s-au săturat să aştepte şi au plecat în partea cealaltă, cred. M-am bucurat că rândul s-a mai redus, dar tot lung e, uriaş. Treptele până la El… nici n-o să simt când o să le urc. Câte una pe minut e bine, nu? N-am cum să obosesc.
Din când în când se aude o voce de parcă cineva ar vorbi la un megafon. Când coloana se mai strică şi oamenii devin nemultumiţi de atâta aşteptare se aude un „Aşteaptă!” apăsat şi coloana se reface instantaneu. La fel se întâmplă şi când lumea începe să vocifereze. Pesemne Domnului îi trebuie linişte să gândească la păcatele noastre, însă nu se gândeşte că suntem şi noi ca El, plictisiti din cale afară şi supăraţi că dureaza atâta?!
Ştii, uneori visez să zbor până sus, să trec peste rând şi imediat simt că încep să plutesc deasupra, dar mi se face teamă şi revin din nou pe pământ. Alteori visez câ sunt pe marginea unei prăpăstii şi cad în gol. Mi-e teamă de căzături, întotdeauna mi-a fost. Nici iarna n-o suport, tot din cauza asta. Şi bietele mele picioare trebuie să mai reziste.
Aud acum vociferări în mintea mea. E prea multa linişte în jur, toţi stau drepţi înaintea mea… În spate mi-e frică să mă uit. Am ajuns să vorbesc cu mine în gând! Ce-i grav e că am ajuns să îmi şi răspund. Până voi ajunge la El voi fi internat într-un azil pentru nebuni. Sau, poate, e o simplă încercare, o treaptă peste care sunt menit să trec. Mă uit tot înainte şi văd tot ce mă aşteaptă. Şi rândul meu la dorinte îndeplinite e lung şi anevoios. Nu mai am răbdare. Dacă încerc să mă dau într-o parte o să aud iar megafonul sunându-mi în urechi apăsat: „Aşteaptă!” Ce să aştept? M-am săturat să aştept. Aş vrea să fie totul aşa cum îmi doresc, să mă plimb pe sub pamierii uriaşi, să simt nisipul sticlos printre degete, să-mi fie cald, să îmi salte sufletul de fericire… Dar nu există aşa ceva! Câteva momente nu sunt de ajuns pentru nimeni. Şi-apoi o să văd iar in faţa prăpastia, şi iar o să plâng atârnat de un fir de iarbăă. Aş putea să spun că sunt un maniaco-depresiv ca să mă lase să înaintez în rând, dar nu pot. Nu sunt genul care să accepte o astfel de idee. Şi-apoi, mie îmi plac nebunii, dar eu să fiu cel lucid. Să mă lase pe mine să îi conduc, să mă joc cu ei, să-i aranjez… Iar îmi joaca mintea feste.
– Mai e mult? întreb eu cu voce tare pe cei din faţa mea.
– Până unde?
Dar nu văd pe nimeni să întoarcă capul să vadă cine a întrebat. Toţi sunt prea preocupaţi să găsească răspunsuri şi nimeni nu mai e în stare să înţeleagă o întrebare. Şi călătoria asta în care trebuie doar să stau şi să aştept m-a obosit. Aş dormi, dar nu fac altceva decât să stau în picioare. M-aş culca într-un pat mare cu baldachin şi saltea moale, cu cearşafuri albe, care să aibă pânze albe… şi să adie o briză uşoară ca un fulg…
Şi dacă aş dormi ca un cal, în picioare? Oare aş sforăi? Mi-a zis cineva, nu mai ştiu cine, cum că aş râde în somn şi aş chicoti. Pesemne am o viaţa destul de liniştită dacă nu ar trebui să stau la coada asta nesuferită. Pe cuvânt, îmi vine să plec, dar voi rupe rândul şi va trebui să merg din nou la coada grupului. Nu ştiu dacă aş fi în stare sî o iau din nou de la capăt, deşi devin conştient de mine şi de ţelul meu abia când reiau ce nu am dus la bun sfârşit. Ce să-i faci? Mentalitate de om bolnav cu majoritatea ţiglelor de pe casă lipsă. E şi normal, la o coada ca asta nu cred că poate cineva rezista prea mult. Cred că nici comuniştii nu au avut cozi atât de terifiant de lungi ca aceasta, la care mă aflu eu. Ce-i drept, imi spunea mama când eram copil că a existat un accident cu o femeie care a căzut de pe o scară – aştepta la coadăă la pui – şi a murit lovindu-se cu capul de caldarâm. Nimeni n-a vrut să o bage în seamă, ba chiar călcau peste ea ca să ajungă mai repede la uşa cu pui. Mizerii omeneşti! La ce să te aştepţi de la un om care aşteaptă?! Poate să îi moară cineva în faţă sau în spate şi nici că-i va păsa vreodată cu adevărat. Dar eu nu, nu sunt aşa, pe cuvânt. Dau mereu primul ajutor, ajut mereu…
Cred că mi-e cam rău, mă cam dor picioarele, îmi vâjâie capul… Nu mă pot mişca, nu am voie. Nu suport să aud din nou megafonul ţipându-mi în ceafă, în creier… Să mă ajute cineva! Ajutor!!! Nu-mi ocupaţi locul! E al meu! Şi mai aveam atât de puţin…
Emotii pt serbarea de sambata
Copii par entuziasmati de serbare si vor sa iasa bine. Ei sunt pregatiti, eu nu sunt pregatita. Din cauza asta am emotii mari. Am urat intotdeauna sa urc pe scena si imi doresc sa realizez ca am fost pe scena abia dupa ce s-a terminat. E drept ca e si vina mea pt ca ne-am apucat putintel cam tarziu. Copii stiu colindele, sunt siguri pe fortele lor, insa nu am reusit eu sa ma impac cu ideea. E drept, mare lucru n-am de facut, decat sa cant si sa spun o poezie, insa tot am emotii mari. Trebuie sa dorm bine inainte de serbare ca sa ma linistesc. Apoi o sa ma pregatesc sufleteste vreo 2 ore, dupa care o sa incep sa cant. Imi tot spun ca o sa iasa bine, insa tot mi-e frica. Sunt o fiinta emotiva, mai ales cand se afla in fata altora. Nici cand eram in fata la tabla sa spun lectia nu ma simteam mai bine. Aveam emotii mari, desi stiam ca stiu bine lectia. Pana sambata imi voi reveni, cred. Ora 10 nu-mi pica prea bine, dar a fost decizia altora, nu a mea. Nici ziua de sambata nu pica bine, dar e de inteles pt ca in oricare alta zi din saptamana nu pot fi parintii copiilor prezenti.
Plus de asta, sunt tare trista. Cei de la Transilvania nu mi-au dat imprumutul de care aveam nevoie urgenta. Va trebui sa mai astept o perioada indelungata pana fac rost de bani si mama are nevoie acum de ei. As vrea sa plang si nu pot, parca nu sunt inca in starea necesara pt lacrimi. Optimismul meu s-a cam imputinat. Sper sa nu mai am stari depresive prea curand, altfel o sa fie la fel ca anul trecut cand nici n-am simtit sarbatorile.
Valentina Vitan 