“Mamă, cine suntem noi?”
Când ochiul de sticlă al cadranului timpului
îmi bate în ceafă secundele,
eu mă ascund să nu mă prindă din urmă minciuna;
am năpădit în tine ca o iarbă mușcată de mână și durerea nu vrea să plece.
E atât de trist în vise că mă fac să stau treaz de teamă să nu le simt reale.
Trăiesc în codependență tacită cu tine;
ne înțelegem din atingeri frugale și simple mormăieli
când nu ne e lehamite să ne mișcăm de colo-colo,
în rest stăm pasivi, stane de piatră, și ne uităm în gol.
Fereastra stă și acum acoperită de ziare
care lasă doar umbra luminii să intre în cameră.
“Nu tuși! Nu vreau să-mi tulburi liniștea.
Mă-ngrop în colțul cel mai rece al camerei să nu te văd.
Îmi ești străin.”
Picioarele mi se afundă în molozul căzut de pe pereții scorojiți;
praful e rece și plăcut, moale și ușor pe picioarele mele
și simt cum eternitatea îmi fuge din carne.
“Spune-mi, cine sunt eu? În ce veac m-ai născut, surghiunită de nestatornicia iubiri?”
Ochii atrași de lumină se liniștesc acoperiți de pleoapele
prin care abia o intuiesc;
zgomotul zilei începe să își facă simțită prezența,
mașini pornind în trombă spre rutină,
mișcându-și roțile forțat pe gheață, alunecând continuu în viața fadă,
habotnice să își cheltuiască timpul pe bani,
să își irosească minutele în schimbul unui plastic colorat
cu care să își cumpere nevoile și de care să se simtă mândri.
Ascunși, tactili, ne trezim îmbrățișați în mijlocul autostrăzii,
între bolizi care vuiesc din cutiile lor automate către nicăieri.
Ne trezim în viteză, cu pletele în vântul iernatic,
fețe cu zâmbete înghețate a plăcere, gata să se ciobească…
Într-o altă viață vom alerga desculți prin zăpadă,
dar vom fi vii, sângele ne va pulsa… și vom iubi perfect sufletul…
la fel cum iubim acum carnea.
Valentina Vitan 