Bye vacanta!

Vacanta asta a trecut greu, am simtit aproape fiecare minut al ei. Am avut tot felul de activitati, dar asta nu m-a facut sa nu o simt mai abitir. Aproape ca m-am plictisit acasa facand tot felul de lucruri. Abia astept sa vina 1 septembrie ca sa-mi incep munca. Sa vedem de ce bani fac rost pt a ma inscrie la Scoala de Arte, sa vedem cat timp am la dispozitie pt a invata pt definitivat, sa vedem ce bani pot sa strang pt operatie (m-am decis sa ma operez la vara ca problema sa nu creasca si mai mare si sa ma trezesc cu complicatii), sa vedem ce timp liber am ca sa ma ocup de toate…

Am atatea planuri pt anul asta si deja ma gandesc cu groaza ca nu-mi vor ajunge minutele ca sa fac tot ce mi-am propus. Anul asta scolar nu voi mai repeta greselile de anul trecut, voi fi mai atenta cu fiecare copil in parte, ma voi ocupa mai temeinic pt ca nevoile fiecauia sa fie indeplinite… Am foarte multa treaba, dar daca imi organizez timpul voi stii cum sa le duc la bun sfarsit pe toate.

Si acum un cantecel sa ascultam, unul care ma obsedeaza de vreo cateva zile, asa cum reuseste sa ma obsedeze de fiecare data cand il ascult.

Advertisements

1911

Asa ma bucur ca suntem cu 100 de ani in urma Europei pentru ca inca avem sansa de a fi ceva mai buni decat restul, inca avem sansa sa ne intoarcem la pamant si sa vedem de unde am pornit si unde am ajuns si sa indreptam ce nu e bine in noi.

Toti se vaita de lipsa valorilor dupa care sa ne ghidam, insa nu stiu unde sa caute pentru a le gasi. Week-endul asta a fost unul plin de valori, autentice. M-am incarcat sufleteste si aveam nevoie de asa ceva. In felul asta voi stii ca am puterea sa o iau de la capat cu fruntea sus.

Ca orice week-end care se respecta, al meu a inceput de vineri. Am rugat o prietena buna sa mearga cu mine pana la Namaesti si a mers cu draga inima. M-am incarcat de energia pozitiva a locului si m-am rugat. Nicaieri nu gasesc pace interioara ca acolo si nicaieri nu m-am simtit mai aproape de Dumnezeu ca acolo. De putine ori reusesc sa ma relaxez cu adevarat si sa-mi golesc mintea de toate gandurile, dar acolo reusesc asta sau Dumnezeu face asta pentru mine. Si chiar daca e foarte aproape de lume, locul ala e izolat, de parca nimic rau nu-l atinge. Sau poate ca icoana facatoare de minuni din locul ala face ca totul in jur sa fie pasnic si bun. M-am bucurat enorm sa fiu acolo. M-as fi simtit cu adevarat pierduta daca nu as fi reusit sa ajung acolo.

Sambata era preconizata o nunta in familie, dar nu era sigur care din noi sa mearga. Pana la urma am fost eu. M-am incarcat sufleteste de la oamenii de acolo. Am dansat, dar prea putin. Cel mai mult mi-a placut sa ma uit la oamenii din jur, sa stiu ca se bucura cand ma vad. Si eu m-am bucurat sa-i vad, chiar daca nu-am reusit sa-i vad pe toti. Am fost si la tatal meu la mormant si asta a fost ca un fel de implinire. N-am mai apucat sa ajung acolo de aproape 3 ani si imi simteam sufletul incarcat. Acum m-am eliberat de toate si simt nevoia sa plang de bucurie. De putine ori mi-a fost dat sa ma bucur de ceva si sa simt nevoia sa plang de bucurie. Am simtit tristete cand am vazut oamenii schimbati si locurile parasite. In sufletul meu speram sa fie ca in copilarie. Mi-as fi dorit sa fiu din nou mica si sa-i vad pe toti mari si buni asa cum ii vedeam atunci, sa-mi fie rusine ca intru in vorba cu ei pentru ca eram prea mica si sa-i vad pe toti jucand sarbe si hore de mama focului pana nu-si mai simteau picioarele si eu sa fiu pe langa ei. Mi-a fost dor de ei si inca imi e. Mi-e dor de ei atunci, cand erau toti – sau aproape toti – si se intelegeau, se ajutau intre ei si nu existau certuri. Mi-e dor de ei mai putin bolnavi si mai mult zmei stiind ca pot fi capabili de fapte marete pentru ei si pentru ai loc si muncind pe rupte pana la epuizare.

Da, chiar m-am incarcat sufleteste de tot. Aveam nevoie si aveam si ceva posibilitate, chiar daca nu atat cat as fi dorit. Puteam sa aleg sa nu fac toate astea, dar am ales sa le fac si sa le simt si ma bucur ca am ales. Si da, inca mai am sansa sa ma intorc la pamant si la radacini si sa schimb tot ce nu e bun in mine. Si asta chiar ma face sa ma simt bine.

Bucuriile mici fac mult

Azi am cautat o carte pe care am scanat-o acum vreo 5 ani si pe care am urcat-o pe un site pe care n-am mai intrat din 2009. Azi descopar ca inca exista contul, cartile mele inca sunt acolo si asta ma bucura mult. Ma bucur ca inca e nevoie de carte, ca cei care cauta vor gasi negresit.

 

Filme si desene

Nu sunt un avid iubitor de filme, dar atunci cand am chef vreau sa vad unul anume. Ca mai toti amatorii de filme urmaresc si filme bune si filme rele, insa clasificarea mea e una putin diferita: filme pe care le vad si care imi raman in minte din cauza scenariului (daca mie imi place inseamna ca e bun), fie ca a fost considerat un film bun sau nu; filme cu scenariu prost dar care imi raman in minte din cauza unui actor sau altul; si filme pe care le vad din ambele motive, adica si scenariul e bun si actorii imi lasa impresii bune. Exista filme care ma fac sa ma indragostesc de actori, asa cum a fost cel de aseara de la TVR2, “Threesome”. Ideea dupa care a fost facut filmul e superba: o fata care ajunge la facultate si primeste camera in caminul baietilor din cauza numelui si doi baieti, unul incert in sexualitatea lui si un fustangiu. Intriga e bine facuta in asa fel incat cei trei devin un triunghi: fata, Alex pe numele ei, se indragosteste de Eddy, incertul virgin, care se indragosteste de Stuart, fustangiu, care se indragosteste de Alex. In final ajung sa formeze un trio sub cersafuri, constienti fiind ca asta le va distruge prietenia. Mi-a placut enorm dialogul, limbajul folosit fiind adolescentin. Sex, mult sex, dar mai mult in limbaj decat fizic. Si ideea de libertate adolescentina, aproape autonoma a personajelor. M-a facut sa dorm cu zambetul pe buze, lucru de care n-am mai avut parte de mult.

A, si inca ceva: n-am desenat in realitate niciodata cu foarte mare pricepere si nici nu mi-am batut capul. Se pare ca de cand am ajuns la catedra se intampla lucruri stranii cu mine, dar in sensul bun. Descopar cu foarte mare bucurie ca ma descurc chiar onorabil la desen si se pare ca desenez si destul de repede. Si, cel mai important, am reusit sa fac un trandafir sa para aproape real. Cu siguranta mi-am ratat cariera. Abia astept 1 septembrie sa ma inscriu la Scoala Populara de Arte. Din pacate desenele mele ies inclinate spre stanga din cauza ca nu vad aproape deloc cu dreptul si imaginea se formeaza pe retina ochiului stang, cu care vad destul de rau, cu un grad mai inclinat. Ce sa fac, n-am decat un ochi bun, pe al doilea o sa mi-l formez din mana. Si, cu toate astea, imi ies si sunt fericita ca-mi ies.

Binele nu inseamna nimic fara rau

In seara asta mi-am amintit de o discutie pe care am avut-o acum ceva ani cu cineva care-mi fusese foarte drag, dar care se iluziona gandind frumos.

Discutam atunci despre cat de mult aprecia el ca unii bolnavi de boli grave, carora li s-a spus ca mai au putin de trait, care devin mai buni dupa ce afla ca se imbolnavesc. Chestia e ca se insela la fel de mult cum ma inselam si eu. Situatia “din teren” e cu totul alta. Nu spun ca n-ar fi si asa cum spunea el, dar temperamentele si comportamentele oamenilor se schimba dupa ce s-a produs declick-ul. Cand auzi din gura medicului ca mai ai cateva luni de trait n-ai cum sa traiesti, ca si pana atunci, linistit. Grija zilei de maine se transforma in disperare. Toate astea lasa urme adanci in constiinta omului tocmai pentru ca lupta pentru ziua de maine e mai apriga si nu se da decat in interiorul sufletului. Disperarea unui astfel de om e crancena. La o saptamana dupa ce am aflat de tumoarea mea eram in masina catre Bucuresti, urmand ca a doua zi sa ma internez. Seara am ramas la un unchi in Bucuresti. In seara aia am purtat cu el o discutie cu o concluzie (normala pentru el) la care nu ma asteptam: “Si daca moare, asta e!” Abia atunci am realizat cat e de grava situatia, pana atunci toti ma incurajau si incercau sa imi tina moralul, dar la mine atunci s-a produs declick-ul. S-a trezit combativitatea din mine si n-am vrut sa fac sa fie asa cum zisese el. Durerea timpului pierdut si gandul ca a mai ramas putin cand tu stii ca trebuie sa ajungi batran ca sa mori se transforma in disperare si te agati de orice pt o gura de aer in plus. Din cauza asta oamenii bolnavi de boliĀ  grave si carora li s-a spus ca mai au putin de trait nu pot ramane la fel ca inainte. Rautatea iese la suprafata fie ca isi dau seama de asta sau nu. De fapt nici nu e rautate, e constientizarea timpului ramas, care se imputineaza mereu. Adio cu “Traieste clipa ca si cum ar fi ultima!”. Nu exista asa ceva decat pentru idealisti si pentru cei care nu cunosc disperarea adevarata. Eu atunci am devenit constienta de mine si de valoarea mea. Nici o durere de dinainte nu se compara cu ce simteam pana atunci. Atunci aveam nevoie cu adevarat de psiholog, nu inainte, dar cine sa-mi spuna asta?!

Sper sa nu mai am parte de momente de disperare ca atunci, dar asta nu se va intampla prea curand. Mai trebuie sa strang din dinti inca putin, desi mi-e frica de tot ce ma asteapta, dar speranta ca asta va fi ultima data nu moare niciodata cu adevarat. Nu traiti ca si cum astea ar fi ultimele voastre clipe, traiti cu incapatanare si doriti-va sa aveti parte de toate lucrurile de pe pamant, bune sau rele. Binele nu inseamna nimic fara rau.

Deficiente

Azi l-am auzit pe domnul Popescu de la ASCHF-R vorbind despre discriminarea persoanelor cu alte deficiente in detrimentul nevazatorilor. Am mai scris pe blog cu alte ocazii despre asta. Treaba e ca sunt din ce in ce mai putini bani pt altii decat primesc nevazatorii. Din cauza asta am si renuntat sa platesc cotizatia anuala la asociatia nevazatorilor. Nu mi s-a parut corect atunci cum nu mi se pare corect nici acum, atat fata de ei cat si de mine. De banii astia am preferat sa ajut pe altii care chiar au nevoie de ajutor sau sa le iau cate ceva copiilor mei. Asociatia a preferat sa ma scoata dintre membrii ei, dar nu-mi pare rau.

Imi doresc sa pot face centrul educational-terapeutic pt tinerii si copii cu deficiente asociate pt ca ei sa aiba sansa de a se simti utili, de a stii ca si ei pot valora ceva si de a le da sansa parintilor sa vada ca au putere sa faca ceva cu viata lor. Deci, inca mi-astept mogulul, Irinelul (fara ca eu sa devin Monica cu chinez la purtator). Cine se ofera? Dau gratis satisfactia reusitei unui proiect care sa bucure sufletul. Va avea de ce sa se bucure.