Am amânat mult postarea asta și orice alt fel de postare, pur și simplu nu am mai avut chef de nimic; se pare că sunt într-o perioadă apatică, aștept pur și simplu să văd ce se mai întâmplă și caut soluții la diferitele probleme care apar, mici, dealtfel.
Anul ăsta a fost un an al așteptărilor, dar al altui tip de așteptare. A fost un an apatic cu momente scurte, dar bruște și fulgerătoare de disperare, furie intensă și deznădejde. Toți ai mei au fost bolnavi (se pare că în familia asta nu mai știm decât să fim bolnavi), ba cancer, ba COVID19, ba diabet cu insuficiențe de mai multe tipuri… l-am pierdut și pe tata în urma unei decizii pentru care voi avea conștiința încărcată toată viața…
Dar asta e viața, nu? Un șir lung de decizii și de opțiuni, dureroase sau mai puțin dureroase. La fel ca și decizia mea de a rămâne acasă și de a rămâne cu totul singură până la sfârșitul zilelor, pentru că nu cred să se mai poată schimba ceva în privința asta. Sunt prea bătrână ca să mai pot face ceva cu adevărat pentru “mine” și e prea târziu pentru noi începuturi.
Anul ăsta a fost anul temerilor, și cea mai mare și mai frustrantă e frica de întuneric. Vederea îmi scade din ce în ce mai mult și asta mă sperie. Și nu întunericul mă sperie cel mai tare ci pierderea independenței. Mă sperie enorm lipsa autonomiei personale. Oamenii din jur nu știu să accepte un deficient, nu au răbdare, nu vor să învețe și nu vor să aibă parte de un astfel de om. Spun asta cu asumare, nu e cazul să îmi îndulcesc viziunea, știu că așa este pentru că doar trăiesc în societatea asta. Realizez că într-o situație de genul celei descrise mai sus nu mă pot încrede în nimeni. Și nu vreau să devin o povară pentru nimeni, așa că va trebui să găsesc soluții de a nu durea prea tare pe nimeni. Dar până atunci mai e, va mai trece destulă apă prin râuri și multe pietre vor fi șlefuite de ea.
Ce să îmi doresc eu pentru la anul? Habar nu am. Sănătate? Asta doresc la alții, se pare că eu mă descurc și cu bolile. Cred că îmi doresc răbdare și credința că la capătul drumului există și altceva, orice ar putea să îmi schimbe viața într-un relativ “bine”, dar la cum mă cunosc pe mine n-am să-l simt. În rest… vom trăi și vom vedea.
Valentina Vitan 