Sunt un nimic fragil si usor de stricat, un microcosmos aparut accidental in ambienta altora. Ma invart in jurul meu si ma cred personajul principal al piesei de teatru numit “Viata mea”, dar sunt un biet unicelular in plina lupta cu rutina pentru existenta. Privesc stelele in miez de noapte si ma intreb ce e dincolo, dincolo de piesa mea de teatru jucata cand bine, cand prost.
Contez pentru altii? Da, sigur ca da, in masura in care celelalte organisme unicelulare isi permit sa ma includa in ciclul lor de viata terestra. Am in jurul meu obiecte care ma compun si care vorbesc de viata mea trecatoare, care spun ca pe aici am trecut eu, care povestesc ca acolo am adaugat ceva conversatiilor purtate, mai o cortina uitata netrasa, mai o urma de pensula care se cojeste…
Painea a mucezit si mare parte din ea s-a descompus, semn ca uitarea isi are sensul ei. Culorile isi pierd puterea in fata ochilor miopi incapabili sa discearna nuantele in mod corect, asa ca bajbai necontenit cautand ceva in semiintunericul din imprejur. Lumina mea e datoare sa lumineze haosul din mine, caci orice alt corp unicelular ar fi incapabil sa isi aprinda tigara la flacara ce zace in mine. Nimicul meu e doar al meu, eu sunt doar o greseala universala repetabila la nesfarsit, sperand ca sufletul meu se va reincarna intr-o vietate care sa traiasca frumos si plin, asa cum eu nu am stiut, un microcosmos unicelular incapabil sa isi reproduca si propriile idei de nimic intr-un univers de nimic, traind intre nimicuri goale care viseaza la sentimente si trairi ideale de care nu vor avea parte niciodata. Si de ce ar avea?! In definitiv, universul ne suporta pe toti din mila transformarii noastre, avand trairi cumplit de distructive cu noi insine si cu mediul, ghidati dupa niste norme menite sa traseze destine repetabile la infinit, cuprinsi de frenezia inceputurilor si de devastarea finalurilor, bucati de suflet rupt de bunavoie pentru a ne da senzatia ca traim aievea. Dar nu e decat o idee intr-un cap invalmasit de idei care isi pierd conturul pe masura ce alte idei ocupa momentul de importanta. Si noi, biete nimicuri sortite esecurilor, cumplit de abstracte in ochii celor care nu ne vad complet, devenim neimportanti pe masura ce povestea se apropie de final, insa sperand ca urma noastra sa ramana peste timp sau macar in constiintele altora. Si daca ar intreba cineva ce a insemnat unicelularul X in viata unui alt unicelular Y ar spune ca nimic, ca doar a trecut lasand o dara vascoasa care s-a sters pe masura ce ploile acide au spalat-o; un nimic.
Valentina Vitan 