Evolution

Un album cuminte si “balados”, sensibil si plin de melodicitate. Nu e cel mai bun produs al lor, asta cu siguranta, dar mie imi place mult. Multa chitara acustica, multe versuri motivationale, ceva mai multa dragoste si mai putine dezamagiri cantate. In albumul asta n-au mai vrut niciun cover ceea ce il face suta la suta autentic.  Iar vocea lui David Draiman chiar suna minunat si e chiar mai fain fara piercinguri. Cred ca dupa albumul asta Disturbed va lua o pauza, simt eu asta. Va reveni cand vor simti ca e cazul si au ce sa ne impartaseasca. Nu pierde nimeni, toti castigam.

Si preferata mea.

 

Ganduri cu frunze de nuc toamna

images

 

Urmaresc cu privirea o frunza ce cade din nucul din fata ferestrei mele si ma intreb oare a cata e si cate au mai ramas. Pe jos pamantul e acoperit de galbenul si aramiul fostei gazde si parca aud cumva, din viitor, cum vor fosni ele sub pasii celor care vor calca strivindu-le. Nu plang, ele sunt hrana plantelor, minunate si delicate bijuterii tomnatice dornice sa fie de folos vietii din jurul lor.

Uite, a mai cazut una. Mai sunt una, doua, trei, zece, paisprezece, douazeci si cinci… Am obosit! Cum poate oare numara cineva frunzele ramase in copac? Cata rabdare poate avea cineva sa le invete pe de rost culorile, sa le denumeasca, persoane dansande coborand din inalt bucuroase sa isi afle menirea pentru eternitate, doritoare sa renasca sub alta forma si sa vietuiasca domol pe crengile de deasupra…

Deodata se iveste un caine alergand si trece peste ele fericit. Aproape ca are aceleasi culori ca si ele, aproape ca il confund cu ele, aproape ca… Daca latra imi deranjeaza linistea, sunetele frunzelor sunt cele pe care mi le doresc acum. Dar nu el ma deranjeaza, ci tremuratul omului care il tot striga. E frig, cu adevarat frig in lume, o lume rece si friguroasa care imbraca haine groase si tot rece ramane. Singurele surse de caldura sunt frunzele moarte de nuc si cainele care nu se mai satura sa calce peste ele. Si daca latra… A latrat! De ce ai latrat? Liniste surda si muta vreau. Si sa nu imi clantane dintii cat timp privesc cu nasul lipit de geam frunzele moarte si strivite. Toamna asta vreau liniste.

Si am sa te infrunt

Cuprind zarea in tample si-mi curat chipul de tristeti nemasurate.

Inca visez la tine ca la un ocean greu de depasit, incapatanat si involburat,

capabil sa imi umple porturile si sa imi rastoarne corabiile,

sa imi ucida marinarii si sa ma lase pustiita si devastata, de una singura.

Dar am sa te infrunt pana la capat, am sa imi intaresc zidurile si turnurile,

am sa ascund in mine granele si am sa inghid geamurile ochilor,

am sa intaresc farul din larg si am sa il luminez

asteptandu-ti venirea iminenta.

Si-am sa te infrunt si-am sa te iubesc pana ma voi epuiza pe mine

sau pana te voi indupleca sa ramai satul de atatea lupte si dureri.

Abia atunci am sa te mangai si-am sa te simt,

abia atunci vei ramane hotarat si egal cu mine.

Abia atunci voi sti ca tu esti cel pe care il cunosc dintre toti.

 

Foo Fighters

I*m in the band!

Foo Figthers, o trupa de referinta care demonstreaza ca cel mai bun lucru care se poate petrece intr-o trupa de rock, dupa muzica, e prietenia. Importanta e ideea si geniul creator care ii uneste. Dave Grohl chiar a facut o treaba buna. Wasting Light e, dupa parerea mea, cel mai bun album FF, iar The Pretender cea mai buna melodie a lor.

Nimic 2

nimic-expresiv

Sunt un nimic fragil si usor de stricat, un microcosmos aparut accidental in ambienta altora. Ma invart in jurul meu si ma cred personajul principal al piesei de teatru numit “Viata mea”, dar sunt un biet unicelular in plina lupta cu rutina pentru existenta. Privesc stelele in miez de noapte si ma intreb ce e dincolo, dincolo de piesa mea de teatru jucata cand bine, cand prost.

Contez pentru altii? Da, sigur ca da, in masura in care celelalte organisme unicelulare isi permit sa ma includa in ciclul lor de viata terestra. Am in jurul meu obiecte care ma compun si care vorbesc de viata mea trecatoare, care spun ca pe aici am trecut eu, care povestesc ca acolo am adaugat ceva conversatiilor purtate, mai o cortina uitata netrasa, mai o urma de pensula care se cojeste…

Painea a mucezit si mare parte din ea s-a descompus, semn ca uitarea isi are sensul ei. Culorile isi pierd puterea in fata ochilor miopi incapabili sa discearna nuantele in mod corect, asa ca bajbai necontenit cautand ceva in semiintunericul din imprejur. Lumina mea e datoare sa lumineze haosul din mine, caci orice alt corp unicelular ar fi incapabil sa isi aprinda tigara la flacara ce zace in mine. Nimicul meu e doar al meu, eu sunt doar o greseala universala repetabila la nesfarsit, sperand ca sufletul meu se va reincarna intr-o vietate care sa traiasca frumos si plin, asa cum eu nu am stiut, un microcosmos unicelular incapabil sa isi reproduca si propriile idei de nimic intr-un univers de nimic, traind intre nimicuri goale care viseaza la sentimente si trairi ideale de care nu vor avea parte niciodata. Si de ce ar avea?! In definitiv, universul ne suporta pe toti din mila transformarii noastre, avand trairi cumplit de distructive cu noi insine si cu mediul, ghidati dupa niste norme menite sa traseze destine repetabile la infinit, cuprinsi de frenezia inceputurilor si de devastarea finalurilor, bucati de suflet rupt de bunavoie pentru a ne da senzatia ca traim aievea. Dar nu e decat o idee intr-un cap invalmasit de idei care isi pierd conturul pe masura ce alte idei ocupa momentul de importanta. Si noi, biete nimicuri sortite esecurilor, cumplit de abstracte in ochii celor care nu ne vad complet, devenim neimportanti pe masura ce povestea se apropie de final, insa sperand ca urma noastra sa ramana peste timp sau macar in constiintele altora. Si daca ar intreba cineva ce a insemnat unicelularul X in viata unui alt unicelular Y ar spune ca nimic, ca doar a trecut lasand o dara vascoasa care s-a sters pe masura ce ploile acide au spalat-o; un nimic.

 

Am fost

Am fost…

un abis frenetic in fuga nebuna spre o iluzie.

Am fost…

puntea suspinului dintre doua vise

si-un dangat de clopot.

Am fost,

eului meu franjurat si hulit,

podoaba de nestemate purtata in zdrente.

Am fost…

nimicul de la capatul curcubeului,

izvor netagaduit de miresme din petale muribunde.

Am fost…

carare pe muntele ascuns ochilor nostri,

visare nocturna cu feti logifeti

si ilene desculte jucand a ursita.

Am fost…

copila pierduta-ntre pietre venite de-a valma

si saci de nisip crescuti ciuperci.

Acum am ramas…

eu, aceeasi faptura cu ochii in zare,

gandind, culegand, zamislind un destin

ce doar eu il visez.

Mi-e din nou cugetul liber

si am din nou pace-n simtiri.

Si zambesc… 🙂