Trecut, trecut, încet întrecut de sufletul scut
bătut pe-ndelete de ceasul prea mut.
Resort alungit, cu joaca pierdut,
copil neîntrecut în jocul trecut,
cuvinte alese, cuvinte-aruncate
în vântul ce bate, pierdut… de-a avut.
Hotar zămislit de-nchinări păsuite,
copil ce-nalță slăviri către cer,
cu ruga-i fierbite, s-aducă aminte
Divinului, de tot ce-a pierdut,
de tot ce-a avut, de tot… de trecut.
Copilul bătrân se roagă în tihnă,
cuvânt cu cuvânt, abia perceput;
el cere odihnă, el cere în cumpănă,
o mică fărâmă din tot ce-a știut,
dar mii de regrete nu-ntoarce destinul
de zile avute, acum amintite, și-i abătut.
Bătrânul se-oprește, în minte trăiește
atât cât cu mintea mai poate urzi,
cu ultime șoapte, în patul de noapte,
respiră adânc, se-agață pierdut
de timpul oprit, ce ceasul ce-a stat,
de un ultim oftat… și-a trecut.
Valentina Vitan 