Impersonal, un spațiu aproape gol, umplut de-o aparentă relaxare,
Luminat de felinarul din stradă care bâzâie continuu.
Sub el stau trupuri care-și caută secolul vânzând câte puțin din carnea lor bătrână.
Fereastra deschisă prin care răzbate mirosul de ploaie de vară
Lasă aerul umed să intre, să îmbibe materiale pe care să le storci în mâini.
Mirosul crud de jilav ne umezește ochii, e rânced, putrezit ca o religie,
Și nu ne săturăm să bâzâim ca felinarul din stradă.
Un câine schiop tresaltă c-o zvâcnire la fiecare pas ce-l face-n drumul lui;
E vina lui, a omului; durerea ce-o provoacă zeul nemilos din carne,
Ucigător și dur, e mult prea mare.
Îl văd acolo, jos, ud, mirosind a baltă stătută si a beție,
Căutând, paradoxal, dragostea la fundul sticlei de spirt din care bea.
De-odată totul se întunecă. Felinarul s-a oprit, dar în mintea mea el încă zumzăie.
Mii de vise abundă în amintirea luminii trecute,
Pe retina celor care dorm de mult.
E timpul să închidem fereastra.
Dincolo de geam continuă să plouă.
Plouă și în mine. Am să îmi storc sufletul de lacrimi.
Valentina Vitan 