Joaca copile

Cu mintea plina de imagini senine,
Ma prind in hora cu tine, copile.
Jucam sarbe si hore, de-a randul,
Si ne-mbatam de tot ce cuprinde gandul.

Nimic nu ne-ntrece in lumea cea mare
Cati poti cu privirea cuprinde o zare.
Suntem doi zaluzi cu pletele-n vant…
Hai, joaca copile, joaca curand.

Ne-om prinde de mana si ne-om iubi
Cat va tine pamantul, ne-om logodi…
Ca nu e dorinta mai tare decat
Sa ne unim acum, pe pamant.

Parintii ne-or plange, vor fi fericiti
Ca au avut in ograzi doi cuminti
Cu plete de aur si ochii de azur
Fi-ne-vor zilele pline de-augur.

Advertisements

Haideti sa tacem

Pana acum se vor fi scris mii de pagini despre depresie si moarte, mai ales despre moartea lui Robin Williams, pagini pline de amaraciune, de aratari cu degetul, de suspine si pierderi. Intotdeauna societatea arata cu degetul si izoleaza familia celui sinucis. Am intalnit doi tineri care au decis ca trebuie sa moara. Ne uitam cu amaraciune catre cer si ne intrebam de ce se intampla asta. Cei tineri nu-si doresc sa mai traiasca, cei batrani au luptat destul. In cazul lui, totul se justifica. Trebuia sa ne fi gandit ca va ajunge la asta, dupa alcoolismul si narcotismul de care suferea. Si pe el il iertam, pentru ca nu ne-a atins decat prin intermediul micului sau marelui ecran. Si, totusi, ne acuzam de indiferenta in fata unui gest ca acesta. Nu ne-a pasat noua, nu le-a pasat lor, celor din jurul lui… O sinucidere lasa urme adanci, indiferent de varsta celui in cauza. Apoi ne gandim ca si o astfel de moarte e o varianta a sfarsitului vietii, unul facut pe dedesubt, sa nu se vada decat urmarea. Cand viata e prea multa, la ce bun sa ti-o traiesti astfel?
“Sa-ti iasa din cap tampeniile astea, auzi?” Dar nu sunt tampenii. Depresia marcheaza pe viata si pe suflet, ca o stampila prost facuta care da semnatura individului. Cine suntem noi sa judecam o fapta? Cine suntem noi sa aratam cu degetul, sa ne batjocorim pe noi aratand spre ceilalti? Ca asta facem, de fapt, radem de noi razand de ceilalti. Cine stie despre ce e vorba se va gandi ca li se poate intampla si lor, in viata nimic nu e exclus si nimic nu e interzis cu adevarat. Omul subjuga omul, impune reguli de conduita – mai ales morala -, instiga la violenta cand individul isi justifica nimicnicia atitudinilor lui egoiste, e in stare sa calce in picioare totul pentru a-i fi bine, chiar si propria istorie si invatatura.
In definitiv exista doar individul, societatea e formata tot de indivizi, poporul e format din grupuri de societati formate, la randul lor, din indivizi… si tot asa. Si in marea de oameni trebuie sa se formeze individul, chinuit sa rasara ca o planta inconjurata de o padure de copaci, in penumbra, sperand ca va avea parte de lumina dorita.
Nu tine de noi sa judecam, tine de noi sa tacem. Deciziile si le ia fiecare dupa chipul si asemanarea lui. Si daca natura ne-a dat o gura sa vorbeasca, mintea ne-a invatat ca ea mai trebuie sa si taca. Haideti sa mai si ascultam, altfel am vorbi cu totii si nu ne-am intelege intre noi.