Creatie

Creez. Creez ceva ce numai mainile mele pot fauri. Modelez si dau forme, retusez, dar creez.
Sa spun ca e vorba de lumea mea? Dar poate ca nu lumea mea e cea care trebuie modelata. Intind putin ca si cum as intinde plastilina si iar impaturesc, si iar intind. E ca o framantare de coca de paine. Iti lasa gura apa numai cand te gandesti la mirosul acela de paine coapta in cuptor de tara, cu gust dulceag si aroma de lemn de brad.
Sa dau forma modelului meu? Framantarea lui ma face sa ma concentrez asupra modelului pe care trebuie sa il aiba. Sa fie cu colturi sau rotunjit? Cert e ca ii voi schimba culoarea. Va fi… rosu ca de sange si negru ca de pamant. Si voi desena lacrimi negre pe fond rosu si zambete rosii pe fond negru. Sau poate ca voi alege albastru si alb, sau galben si verde. Rezultatul intotdeauna imi incanta mintea. Nerabdarea ma face sa vreau sa ii dau cat mai repede o forma. Asta e greseala mea cea mare.
Amanuntele sunt intotdeauna esentiale in procesul meu de creatie. Ordinea cuvintelor, imaginile, amintirile, sunetele… toate au o armonie grava. Asezarea pe scaun e importanta. Ridicarea de pe scaun e importanta. Felul in care imi tin picioarele sub scaun, felul in care privesc lucrurile, culorile, formele, fondurile…. Toate trebuie sa aiba ordinea unei piese de Ionesco sau al unui roman de Joyce (etern si fascinant pt mine). Uite, incerc sa formez un arc, un arc din cuvinte pe care abia le disting. Nici ochelarii nu ma mai ajuta. Insa, cu toate ca sunt sterse, au lucirea lor proprie. Le asez si stric ordinea, apoi le tai, le reformez si apoi le asez din nou, si iar… Nimic nu ma multumeste. Sunt o neimpacata a vietii.
Desi par meticuloasa, nu sunt. Incerc doar sa formez ceva, ceva care sa dea putina culoare zilelor mele intunecate, ceva ce ar putea sa ma incante pe mine, dar si pe ceilalti. Aproape ca ma cunosc. Ma analizez de zeci, sute, mii de ori, si tot nu reusesc sa vad samburele, esenta din care m-am creat eu insami. Fara aceasta esenta la ce bun sa mai creez? Imi raman doar gandurile care ma tin in loc. Gandesc prea mult si actionez prea putin? E adevarat, insa…
Si eu vorbeam despre creatie, despre ceea ce imi iese din maini. Fara o forma nu exista creatie adevarata, si atata timp cat eu nu am forma, nici creatia mea nu are forma. Pacat! Poate ca ar fi iesit un om minunat din mine.

Advertisements

Bloomsday

 16 iunie 1904 = Bloomsday.

Bloomsday, ziua in care Leopold Bloom ia nastere sub forma homericului Odiseu, urmandu-si calatoria de peste 10 ani restransa in doat 18 ore pe strazile Dublinului, intalnindu-se cu Stephen Dedalus care il intruchipeaza pe Telemac, spre prea-iubita sa sotie Molly Bloom, o Penelopa mai putin tanara si credincioasa sotului ei, cu la fel de multi admiratori, insa gata sa il insele, plina de senzualitate si de vise, de amintiri si de dorinte carnale.  

Bloomsday, ziua in care ia nastere dragostea uriasa dintre James Joyce si Nora Barnacle, in care isi declara dragoste unul altuia si isi jura sa fuga impreuna in Europa pentru ca James sa devina scriitorul atat de cunoscut, iubit si hulit de criticii si cititorii sai, cu prieteni carora le era intotdeauna dator cu bani, cel care reuseste sa revolutioneze literatura moderna adaugand in lectura cititorului fluxul constiintei si fluxul gandurilor.

Cel mai important pasaj din carte este considerat a fi monologul interior al lui Molly. Filmul postat in blog arata de ce este cel mai important pasaj al cartii.

Eu… slujnica

Lacrimand fara sa vreau, imi adun in suflet linisti.
Nu sunt singura care crede inca in timp,
Si nici ultima care poate sa arunce durerea in prapastie.
Sunt doar eu, umila si plecata,
In fata cerului de apus,
Dorind sa capat macar o farama
Din resturile unui soare care se pierde,
In orizonturile nemarginite ale vietii de azi,
Slujind cu sarg in numele unei vieti de maine.

Senzatia… de vaz

Azi ma simt bine. Nimic din ceea ce e in jurul meu nu ma poate atinge. Uite! Inchid ochii si prin pleoape vad doar lumina de la becul aprins. Si mai vad ceva mic, liniar, care se misca o data cu ochii mei. Sa ii deschid? La ce bun? Sa vad lucruri care sa imi ramana pe retina? Vreau sa vad doar acest ceva mic care isi schimba forma. Uite, acum se incolaceste. Sunt atenta doar la ceea ce vad cu ochii inchisi.
Mi-ar placea sa pot inchide si urechile ca sa nu mai aud sunetele din jur, dar daca ma concentrez mai bine pe ceea ce vad cu ochii inchisi nu mai aud nimic.
Mi-e putin frig, asa ca ma invelesc. E racoare la mine in camera, desi afara e foarte cald. Si nu fac altceva decat sa stau intinsa in pat si sa vad acele lucruri mici care isi schimba forma. Ele nu vor disparea daca raman cu ochii inchisi. Mi-ar placea sa le pot vedea mai bine cu ochelarii, sa le vad mai bine contururile, sa le dau eu o forma… Cred ca as crea cu ele ceva… ceva abstract. Imi place abstractul pt ca e misterios. Iti da posibilitatea sa iti imaginezi ce reprezinta atunci cand il privesti. Uneori imi place sa privesc culorile prin lentilele nesterse ale ochelarilor mei. Rosu, chiar daca pe panza apare intr-un singur ton, cu ochelarii nestersi poate avea mai multe tonuri. Sau albastru, sau verde… E frumos sa vezi lucrurile diferite prin ochelarii nestersi. Uneori chiar si literele capata alta nuanta atunci cand le citesti. Imi aduc aminte ca o data am experimentat ceva: am citit un capitol dintr-o carte cu ochelarii nestersi. Deja imi imaginam atmosfera descrisa in acea carte in tonuri de gri. Chiar si chipurile peronajelor erau in tonuri de gri, tonuri care se inchideau si se deschideau in functie de starea lor. Apoi l-am recitit cu ochelarii stersi si deja nu mai era la fel. Ii disparuse din farmec. Lucrurile erau putin mai colorate, capatau un contur clar, cuvintele erau clare si disparuse urma de mister. Fara putin mister nu vad rostul lucrurilor.