Sunt nebuna de legat! Am indraznit sa ma joc si sa ma simt bine si a stiut sa ma joace si mai bine. La final am ramas eu cu mine, cu starea mea de dinainte, cea care imi aducea monotonie. Am promis sa nu mai incerc, dar pe cuvant ca as incerca din nou, doar ca sa nu-i fac pe plac. Stiu totul pe de rost, neinvatat, ca doar mintea mea nu face altceva decat sa retina totul, sa faca analogii, sa sintetizeze, sa analizeze… Voi uita cand voi trece de examene, va fi uitat odata cu tot ce m-am chinuit sa invat de patru luni de zile. O sa retin doar inceputul, cel in care nu aveam iesiri necontrolate din nerabdare si puteam discuta civilizat: eu fara sa ma plang, el fara sa ma expedieze de plitiseala. Esecul va fi acelasi, dar pe cuvant ca nu mi-ar pasa prea mult daca nu m-ar durea. Nu mai sunt in stare sa suport durerea. Iar subiectul e mult prea schimbator chiar si pentru mine, desi sunt in stare sa ma dau peste cap si sa ma rascolesc ca sa gasesc tot ce am nevoie sa stiu in mine. Si asta doar pentru ca am indraznit sa-i spun ca la ultimul joc a reusit sa ma destinda sa uit de esecul pe care il voi indura in iulie.
Month: June 2015
IN GAND… IN MINE
M-am trezit azi scriind poezii.
Nu-I prima data, sa stii;
Greseli de-astea fac cu duiumul.
Imi duc mana la frunte
Apoi, peste pantec…
Rasare din mine tumultul.
Nu-s versuri marunte,
Le fac sa m-asculte
Doar daca le cant din tine ceva.
Apoi vine seara
Si-mi curge visarea
De a te stii in gandul meu, undeva.
Nu-s versuri desarte,
Pornesc de departe
Din inima trista ce-odata plangea.
Azi de te chem
In gand de te-ndemn
Cararea nici pasul nu-ti stie urma.
Pure soul
M-am pierdut…
M-am pierdut pe mine pe drum si nu ma mai regasesc. M-am intrebat de multe ori de ce nu reusesc, dar stiu ca nu mai am putere. Ma las chinuita de toate cele cate simt, ma agat de mine si ma mai pierd putin. Nicio trauma fizica nu m-a afectat atat de mult ca tot ce am trait in ultima vreme, chiar daca toate cate au fost in mine au depasit cu mult durerea sufleteasca. Nu simt sa mai fiu in stare de multe si m-am cam inecat inainte sa ajung la mal, semn ca am nevoie de putin ajutor ca sa imi revin. Caut, inca sunt in cautare de bine, prin toate mijloacele posibile, dar toate imi par apa de ploaie si nu mai am nici curajul sa vad inainte. Visez, dar raman cu visele. Ce sa fac, sunt o visatoare; iubesc actiunea, dar acum simt ca asta trebuie sa fac.
Am incercat sa redevin ce eram inainte, dar nu am reusit sa fac asta cu totul si nu cred ca voi vrea sa redevin ce eram inainte. Nu e de ajuns sa vreau ca sa capat, desi niciodata nu am vrut sa realizez sau sa capat ceva fara munca, iar pentru tot ce am am muncit pana la epuizare. Acum, oricat mi-as dori sa ma fortez, nu mai sunt in stare. M-au epuizat asteptarea, gandurile, lipsa, indecizia, greselile, nepasarea… As vrea sa fug, dar nu mai sunt in stare sa fac nici asta. Ma decisesem la un moment dat sa plec, sa caut o cale prin care sa ma rup ca sa pot vietui tuturor lucrurilor din mine, dar singura sansa e ajutorul pe care il caut acum, alta sansa nu am. Si ma sperie, ma sperie toate cate voi intalni in drum, esecul pe care il voi avea daca nu ma adun la timp ca sa fac ceva bun, starile alor mei fata de nereusita mea, gandul ca de reusita mea depinde o lume, asumarea greselilor facute din teama… E mult, mult prea mult, prea greu si nu ma simt in stare sa fac nimic. Si mai e si lipsa, aceeasi de pana acum, dar care devine mai grea pe moment ce trece. Am senzatia ca pentru sufletul meu nu se va mai putea face nimic, nu voi avea sansa sa am ceea ce-mi doresc din inima sa am, sa simt si asta sa ma ajute sa infrunt tot, oricum, oricand, in orice mod posibil.
Validare – revalidare
Cica era nevoie de o noua validare a dosarelor. Asta dupa ce s-a mai facut una prin decembrie care s-a numit validare la inscriere. De data asta a fost o validare finala a dosarelor. Alt drum, alta distractie, alte hartii de semnat. Tone de hartii inutile la care nu le vad rostul. La cate avem de facut ar trebui sa se gandeasca oamenii astia sa ne denumeasca martiri ai ministerului. Sper ca pana pe 9 sa nu se gandeasca lumea la o re-revalidare ca nu ma mai duc nicaieri.
CE SIMTI CAND SIMTI CA SIMTI?
Ce simti cand simti ca ma iubesti?
Cand toate culorile lumii se aseaza pe chipul meu
Si ma invaluie in aura de basm,
De-ti bate inima cu deplina bucurie
Si doar o mie de saruturi n-ar ajunge pentr-o zi
Sau pentr-o viata intreaga?
Ce simti cand simti ca ma doresti?
Cand toate visele se prind in parul meu
Si cantec dulce dezmiarda al meu gand de te curpind
Cu ochii dulci, plini de misterios cuvant,
Ce iti alinta simtamintele si le transforma
In patima ce ne macina pe amandoi?
Ce simti cand simti ca nu-s a ta?
Sa strigi, sa zbori, sa fugi, sa ma framanti,
Sa stii ca numai patos e in tine, sa-mi daruiesti
Ce niciuneia nu i-a fost dat ca sa primeasca
Din tine atata nebunie ce scrijeleste-n inima.
Ce simti cand simti ca simti ca toata viata
Te-ai risipit in mii de stele lucitoare ce-acopera seninul,
In miez de noapte, pe cand luna plina
Ne urmareste umbrele si ne vegheaza visele?
De te iubesc nu-i o greseala, de ma iubesti e pururea.
Prieteni de pahar 18
“De ma dezvalui de haine ma transform pe data in abur” Asa imi spuneam acum o vesnicie si ceva. Cuvintele mi-au ramas in minte atunci si am ras, dar n-ar strica daca ar fi asa uneori. Si cand ma rog as vrea sa o fac tot sub forma de vapori de apa, sa ma imprastii, sa devin aceeasi cu obsesia din mine. Atunci si numai atunci as deveni una cu ruga, aceeasi cu peretii pe care as poposi spre a ma reculege. Si mii de voci ar porni din mine, toate avand aceeasi ruga, obositor de cantata in cor, pierduta de mine si regasita in substanta acelor voci care se roaga.
De-as putea sa citesc gandurile as fi un paradox de abur imprastiat prin aer, capabil sa vad in mintile oamenilor care ma respira… si as deveni una cu aerul respirat de vietile de pretutindeni, aceeasi cu gandurile lor, cu visele lor, cu miresmele de parfum improscate in mine, aerul.
Obsesia din mine ma face sa ma incumet sa soptesc cuvinte, rostite din strafundul unui suflet intinat de chinul unei vieti prea dure. M-am nascut cu stea in frunte, cel putin asa zicea mama. Dar steaua mea era doar un semn capatat din intamplare cand, copila nazdravana fiind, am cazut din ciresul in care ma cocotasem si de care obisnuiam sa atarn ca sa cresc mai repede, sa devin mai curand adult. Ma taiasem in frunte intr-o sticla aruncata de tata, prea beat ca sa stie unde isi lasase gunoaiele. Si asa ma cadorisi pe mine viata cu o stea, o cicatrice urata cae imi slutea chipul si ma facea respingatoare. Nu invinovatisem niciodata pe nimeni, nici chiar eu nu imi purtasem vina, era un accident care avusese niste urmari oarecum catastrofale pentru mine.
……………………………………………………………………………………………………………………………..
Si, pentru ca nu fusese totul de ajuns, tot din cauza bauturii devenisem mama. Nu-mi amintesc cum se intamplase, cert e ca ajunsesem sa beau peste masura si el, galantul barbat de langa mine care imi alimenta furia si nevoile bahice, m-a violat. Ma castigase cel mai bine asa, ma stia cel mai bine asa, eram… devenisem o papusa umblatoare pe n carari, usoara ca un fulg, urata in draci, gata sa se dea celui care ii demonstrase ca o iubeste dandu-i sa bea. A doua zi m-am trezit in sant, cu hainele botite, cu el langa mine. Nu se trezise, dar l-am trezit eu pe el cu pumnii si picioarele. Fusesem rupta in bucati, atat fizic cat si mintal. Ma durea pana si sufletul, durerile erau atroce si eu ma spalam de mizeria din mine cu buretele de sarma din bucatarie. Sa se duca odata jegul din mine. Cred ca daca aveam perie pentru sticle as fi folosit-o si pe aia ca sa ma curat. Dar am nascut puiul asta de om care a venit sa-mi lumineze viata, singura bucurie pe care o poate avea o mama. N-are tata, pe certificat nu apare nimeni. E inexistent, e pierdut in lume, desi il vad uneori in acelasi loc, in acelasi sant, in aceleasi baltoace, duhnind a spirt medicinal trecut prin paine alba ca buretel. Il privesc si nu ma deranjeaza prezenta lui/ E acolo, lipsit de toate cate trebuie sa aiba un om in viata. dar eu am, am odrasla mea, ingerul meu, si il voi creste falnic si puternic, destept si plin de respect pentru viata.
Borcane, vise si alte marafeturi 6
-Mi-ai fi adus vreodata flori daca am fi fost impreuna?
-Tu tocmai ai lesinat si ma intrebi daca ti-as fi adus flori?
-Hai, tine-ma in brate si raspunde-mi. Nu am nevoie de salvare, vreau doar sa stau asa, aici, cu tine.
-Nu am sunat la salvare. E rece podeaua, hai sa stam pe canapea.
-Ma vei tine in brate? Promite-mi!
-Iti promit! Hai sa ne ridicam ca e frig si racesti, bine? De ce zambesti? M-ai speriat, sa stii.
-Sunt o femeie isterica, ca orice femeie. Nu pot fi docila si ascultatoare tot timpul, nu pot asculta si intelege mereu, nu pot mangaia si lauda oricand pe oricine.
-Da, mi-am imaginat. Hai sa te ajut sa te ridici. Stii, uneori am senzatia ca n-ar fi trebuit sa plec. Daca ramaneam aici as fi fost ceva mai bucuros, dar nu implinit. Nu poti cere cuiva sa fie fericit daca el nu are parte de implinire langa fericirea ta. Un om trebuie sa fie bine inainte sa fie langa tine, nu? M-ai fi vrut mizerabil langa tine?
-Dar eu nu ti-am cerut sa ramai, te intrebasem daca mi-ai fi adus flori in eventualitatea in care am fi fost impreuna. Plus de asta, nu e nevoie sa iti justifici alegerile. Ai ales ce ai simtit ca e bine pentru tine.
-Normal ca ti-as fi adus flor. Si bomboane, si carti, si bijuterii, si – stai sa ma ridic putin mai sus, pe perna – si tot ce ai fi dorit. Nu ti-am adus pentru ca nu eram impreuna. El ti-a adus vreodata ceva in afara de lacrimi?
-Mai stii mica noastra escapada cu grupul pe malul raului? Eram mici, copii, dar unul din baieti imi daduse o papadie si eu m-am suparat. Nu mai stiu cine era, dar stiu ca i-am dat cu mana peste floare si i-a cazut. Radea, s-a aplecat si a luat-o si nu m-a lasat pana n-am luat-o. Am aruncat-o apoi, ce era sa fac eu cu o papadie. Dar daca era de la tine…
-De ce scrimbi subiectul? Ti-a adus?
-N-are a face, pe cuvant. E distant, intotdeauna lipseste. Il iubesc din tot sufletul, dar nu e pentru mine. Nici tu nu esti pentru mine. Nimeni nu e pentru mine cu adevarat.
-Nu te deprima si mai tare ca nu e cazul. Si te rog sa nu plangi. Prea transformi totul in melodrama, pe cuvant. Istericalele astea nu-si au rostul sa stii. Iti strica bunatate de suflet.
Pentru neuitare, inca mai exist…
fragment din ultimul EU
talpalaru mihaita
Anii ne mor egal dupa egal, odata cu aglomeratia de omanoi daramati si plina de spitale bolnave de atitea operatii plastic-estetice cu miros de pierdere nevazuta. Dincolo de arc, intr-o alta dimensiune, a cincea din calatoria paminteneasca, nimic si nimeni nu poate da vina pe intimplarea intimplatoare sfirsita printr-o futere imprastiata unde se doreste!
A devenit complicat sa ma deplasez dizolvabil prin primul somn, ar fi necesar sa uit tot, toata infaptuirea, cind visele ii citea din memoria neperitoare noptii, rasfoind trecutul in incercarea adunarii pentru un eventual miine impreuna.
Ma gindesc cind ma duci de fiecare data inapoi… nu stiu daca mai putem avea o simpla poveste in alb si negru, este nevoie de culoare, altfel fara sentimente, durerile sufletului nu ar macina singele, ar ramine ca si mine prins intre iluzia cosmarului si cosmarul himeric reflectind, privind supravetuirea ta intre noi, o imaginealba de nuante si vietuire, in aceiasi capcana ca si tine, inima muta!
Cind am vrut sa mor de fericire am aminat, neavind altceva la indemina mai bun de facut sa pot renunta la neimportant de stiut te iubesc!
Eram doi pierduti de idei si cai pentru totdeauna, fara putinhta intoarcerii, continuind intr-un ritm imbecil de dezorientat, cu rau de urcare si ameteala la coborire.Ca sa facem o pauza intre si intre ne-am sarutat circular pina in miezul ierbii crescute intre pasii venirii cind se poate si asteptarea desfriului rasadit intre trotuare si strazi pustii la plecare de saritura, eu am ramas sa cuceresc singuratatea inspaimintat de verdele cu incrustatii de vene mov din care toate s-au dus fara sa stie.
Intr-o zi cind soarele va fi inviat poate pentru ultima data, am mers si ne-am dat mina cu amintirili intregului construit dintr-un alt timp ce-a fiintat acolo unde nevoia si trebuinta era sa inchidem cercul intr-un totul e gata.
In locul unde ai plins, lacrimile au nascut o fintina, bratul devenindu-mi un riu cu izvorul din umar pina la aceasta primavara de pe mormintele mortii, invelis sa-ti cuprind mijlocul de fecioara. Rana a fost vindecata decuvreme inainte sa hraneasca vermii cu exceptia cicatricii venite sa ramina neinvitata, pentru ca nu este o masura de a cuantifica dragostea, pentru ca suntem realitati palpabile ca materie si desi idila noastra estereala pina la dezintegrarea noastra in ea, fara tine ma duc, ma duc odata cu acest copac singur legat ce creste in a fost universul nasterii noastre dintr-un zimbet furat pasari fara glas de zbor.
Totul se maturiza ca o tesere de fara perdea in spatele norilor unui suspin orb, probabilitatea vinovatiei din invidie fata de intelepciunea zgirieturei intepate sanatos pe inima, desi cu multe timpuri in urma a disparut din palma odata cu sarutul ascuns pe talpa dupa ce a ajutat la dezlegarea cuvintelor miinii stingi incrucisate cu pulsul paralizat de catuse. Deseori am calatorit la monumente diferite si cu mirarea pe ziduri ca sa intelegem ca exista si alti sori fara acte de identitate sau semnatura de predare primire in fata ofiterului de stare civila.
Ne-am rasarit pe noi din noi, blocati unul in celalalt intr-o asemenea masura incit imbratisarea a imprimat plagile nevindecarii pina la singe, eram o durere din doua jumatati cu strigatul inchis, agatate reciproc de spieretura traita, totul nefatuind decit curiozitatea continuarii in cautarea unor lumescuri mai ingaduitoare decit aici printre omanoi la sensibilitatea mistuitoare aproape de autocombustie.
Inima ta te iubeste atit de mult, incit isi cauta alt vorbitor pe limba ei, nu pentru ca eu as fi un obisnuit necunoscator al dialectelor derivate din vraja cuvintelor dar si tie si mie ne place sa ne jucam de-a moartea si viata, intr-o echilibristica fara nimic sub picioare, poate doar umeri lipiti de pereti.
Dupa ce in fiecare nesomn vorbim, clipa inghite insatiabila infinite prelegeri ale singelui fiecarui sunet ce imi mai anunta o ora decedata de batrinetea nisipului din ochi. Raman tacut in umbra vorbelor cu farmecul spiritului, dupa ce am simtit atingerea talpilor de cararili neumblate de omanoi ca sa te descopar si sa te sculptez intr-un candelabru, luminindu-mi calea dupa ce ti-am acoperit grijile infrigurate ale fruntii cu o cununa de laur.
Erai pentru a doua oara tinuta in celula, izolata de ceilalti detinuti vietasi de spaima unei pandemii de luciditate transmisa prin viralitatea raspunsurilor aflate,
nu voiau predarea inventarului de nebunie la nimeni, pauza opririi inainte de sentinta era la fata livida in camera cu pleoape inguste si fara schelet.
Cind ma ales in loc sa fie luata prin spate ca un sclav in legiunea straina, intirzierea ar fi fost o ucidere de cunostinta luata la ocazie, pentr a umple pierderea drumului inpoi cu patru aripi, dupa lupta cu doi sa trei indreptata cu gitul pocnit ce emitea dorintele pe ultrasunete confuze dupa greturile intinderii intre intilniri mai mult sa mai putin vibrant-multumitoare. Ceasul vechi s-a oprit odata cu prabusirea, chiar daca nu arata rupta clipind aglomerat sub coapsa oarecum asezata coerent la culcare linga o erectie spre adormire, intr-un fel ca va reveni introducindu-se incet pentru un bis prin care a trecut ploaiapeste orasul dezgropat din morti si acoperit de neguri. Nu mai dormise de niciodata, calugarul din clopot prin balanganirea coaielor deschidea timpul unui cer sa nasca din paie si lut incoltirea uterului, sa vada lumina!
De profesie sunt vinzator, levitez in jurul axei cu polii schimbati de tine, imi creèz mici diversiuni, atit de mici ca se aseamana pina la geaman cu geaman sau o roua scurta de fusta varateca peste genunchi opriti in privire, cit sa poti intui goliciunea trupului dar nevazind mai mul pina la cumpararea biletului de la casa.
Era o portita de evadare a spravetuirii unui mort printre morti cu infiltratii de viata, pe unde pot ajunge sa ma ascund dupa linistea calda a singularitatii, intelegatoare cu probabilitatea prognozei meteo sa se adevereasca cu o aversa de deces.
Ca sa nu fiu transparent, am gasit aceasta ocupatie plina de anotimpuri, cartile le iau la prima strigare din mine licitate si adjudecate fara importanta valorica, nu mai vreau sa le tin pe raftul de praf adunat de necitire, sunt rara degete, rasfoitul lor a devenit un supliciu, sunt editii de lux, rare, editii limitate, scrise pe ultimul amanunt de vietuire pe care nu l-am deslusit inca.Pe tine nu stiu daca voi reusi sa te scriu pina la ultimul capitol, macar in manuscris gata de a fi oferit public printr-o orgie sexuala a literelor sau vor ramine pagini de suflet, albe ca o femeie avuta de toti si de nimeni pastrata pentru alta lume aflata prin colt, dupa paravanul unde ne schimbam mastile si pieile mapirlite de purtarea ocazionala la vreo sindrofie cu eticheta la staif.
Probabil mi-ar fi placut sa locuiesc intr-o universitate, sa urmez cursul tinul de viata la zi si nu fara frecventa de mare distanta, poate cu tine si ceilalti impreuna, putin haos nu mi-ar fi stricat, prea multa monotonie dauneaza linistei interioare.Dar nu am putut, drumul s-a rupt inainte de a fi cunoscut sa stiu macar cum este al doilea pas, am ramas un simplu avortat cu anii odihnindu-si oboseala pe obosita spatelui in lipsa altui loc girbov la indemina!
Acum respir prin calciile crapate aerul dulceag cu gust amarui de cadelnita data in clocot si cafea varsata, totul pluteste ca apa unei prabusiri de oase ranite de fringere a cerului abia crestinat cu aripile frinte ale unui fluture tatuat pe o rasticnire pe crucea salelor in plina furtuna. Asa am ajuns un analfabet, un analfabet al clipei, nu am reusit sa fiu un invatat cu ea, eram doar fiul timpului, adoptat de a trai temporar flotant, un locuibil permanent pentru vremuire unei femei pierdute prin vremea rea, o admosfera trecatoare probabiliceste, poate o femeie fara frica de a-mi dormi in sufletul inghesuit si plin de intuneric cu zenitul prabusit, restul boltei palatine era acoperit cu detalii ale papilelor gustative de la uitarea intr-un sarut fara sfisit, imagini traind sub pleoapele inchise cu monede de 50 de bani, sa nu fie vizualizate nicind decit ziua in amiaza mare sa nu am rau de frumusetea inaltimilor unor sfircuri trezite pentru schimbul unu si noapea cutreierind prin valea fericirii pe calea regala spre muntele lui Venus si cucerirea piscului.
DECES
Mult prea acoperita de valul nestiintei
Rostesc incet, adanc, cuvinte care dor.
Nu te mai stiu deloc, al meu chinuitor
Desert destin acopera mireasma nefiintei.
De te-am stiut, ma iarta, timpu-I corupt
Cu-acele vietati de oase si de carne
Ce-n veci-s sortite ca sa se rastoarne…
Maldare de vieti curmate prea abrupt.
Nu-I vina mea, e vina ta, pesemne,
E rosu-aprins al sangelui ce curge,
E verdele prea stins al timpului ce fuge…
A mea-I simtirea lina care lasa semne.
Si de te strig la fel de pieritor traiesti,
Uitat pe raft, in coltul plin de praf…
Trist ai ramas, inscris pe-un epitaf:
“Aici zac eu… caci nu ma mai voiesti.”
Valentina Vitan 