MI-E DOR…

Mi-e dor de-o literă ca de un zâmbet cald,

Ca de-o privire blândă, ca de un umăr drag,

Mi-e dor de-un punct ca de un soare bun,

Ca de un pom cu fructe, ca de un vechi salcâm.

Mi-e dor de-un vers ca de o primăvară,

Ca de o frunză verde, ca de o caldă seară,

Mi-e dor de slove ca de pământ cu roade,

Ca de un crâng sălbatic, ca de-un copil ce soarbe.

Mi-e dor de-o carte la fel ca de-a mea mamă…

Mi-e dor de viață, dar.. nu mă lua în seamă!

Cu dor de scris

N-am mai scris de multă vreme. Viața m-a răsucit în mrejele ei ca într-un malaxor și m-a amețit de abia mi-am mai găsit drumul drept. Mă simt liberă, acum pot respira în voie, trebuie doar să învăț să o fac cu răspundere. Nu îmi e teamă nici de singurătate, am învățat să fiu cu mine fără să mă vait că totul devine străin în jurul meu. Simt că îmi voi găsi locul meu cât de curând, chiar dacă nu mă voi mai simți “acasă” în niciun alt loc de pe pământ, altul decât cel în care am locuit o viață de om.

Încerc să îmi încropesc o viață doar a mea, una care să îi includă pe alții, nu mai vreau să trăiesc eu viețile altora sau să fiu inclusă, un adaos, un troler care să care și bagajele celuilalt. Încă aștept o cărare doar a mea, una în care să pot scrie liberă de toate constrângerile emoționale cu care am trăit până acum. Și abia acum pot vedea luminița de la capătul tunelului și știu că lumina îmi va face bine. Șimt.