Ma-nclin in fata tuturor idiotilor si cretinilor ce traiesc pe pamant ca sa slujeasca minciunilor si aparentelor. Au superba apucatura de a vedea ceva acolo unde nu exista nimic si de a se disculpa atunci cand e nevoie ca ei sa spuna adevarul. Pur si simplu ii ador. Imi place cand se disculpa, mai ales atunci. “E prea mare diferenta”, “nu se potriveste”, “m-am jucat putin”, “e prea devreme ca sa ma leg la cap”… E frumos sa te trezesti batuta in cap atunci cand ti se spune asa ceva. Vina e a mea in totalitate. M-am chinuit sa fie “nimic”, mi-am impus sa fie “nimic” si am ajuns sa ma chinui de “nimicul” pe care l-as fi vrut si care a disparut atunci cand mi-era lumea mai draga. Acum nu pot face decat sa imi doresc sa ma vindec in totalitate de tot cat mai repede posibil. Da, e vina mea si imi pare rau ca la un moment dat am crezut in cai verzi pe tavane false si m-am trezit cu tavanul in cap. Asta e!
Month: April 2009
Jeanny
Viata in virtual… almost finished!
Ciudat. Azi, in urma unui mesaj pe care l-am primit de la un om drag am realizat cat de searbada e viata in mine. Si mai ciudat e faptul ca mesajul nu avea nimic important in el, poate doar lucruri pe care el le face zilnic. Mi-e greu sa vad ca prietenii mei ajung sa imi scrie mesaje sub forma de jurnal, mai ales daca te astepti la altceva din partea lor, dar cum nu in fiecare zi se intampla ceva extraordinar…
Da, viata asta a mea e searbada. N-am cu ce s-o umplu si nici ce sa scot din ea. Sau, ba da, am ce sa scot. Am sters azi cateva conturi in care intru de vreo cativa ani. Prea mult virtual in detrimentul realului, nu? Cam in asta s-a transformat viata noastra, in virtual. Am ajuns sa ne traim sentimentele in functie de ceea ce ne da calculatorul. Nu-mi pare rau ca am sters conturile. N-o sa-mi para rau niciodata ca am facut asta. Cei dragi stiu unde sa ma caute. De ce am facut asta? Am mai spus (sau poate nu): prea mult virtual intr-o viata de om. Ajungi sa visezi la lucruri care nu vor fi niciodata, sa te bati cu pumnul in piept ca esti puternic, dar pe tine sa te chinuie toate frustrarile pamantului pentru ca esti singur si astepti sa fii bagat virtual in seama de cineva in loc sa mergi pe strada si sa strangi mana celui pe care il cunosti si pe care l-ai neglijat pentru ca abia asteptai sa vezi ce se mai intampla in virtual. Voi pastra blogul pentru ca el e singurul care mi-a dat cu adevarat de munca pana acum. Nu se rupe de tot viata virtuala. Ar fi si imposibil sa se rupa de tot. Atata timp cat exista un calculator caruia sa ii dau drumul in fiecare zi e de ajuns pentru mine.
Virtualul mutileaza sufletele, asta e clar. Sa stai zilnic in fata calculatorului si sa iti mananci nervii asteptand ceva ce crezi tu ca-ti face bine nu e chiar un lucru bun. Da, virtualul te invata sa ai rabdare. Uite un lucru bun. Un alt lucru bun? Sa cautam… Da! Sa visezi, dar daca stii cand sa pui limta e chiar un lucru bun. Sa gandesti, sa scrii ce gandesti, sa iti exprimi ideile atunci cand e cazul (si chiar si cand nu e cazul). Poate ca mai sunt ele si altele.
Cel mai mare chin pe care il am e sa stiu ca undeva exista cineva demn de mine pe care nu-l voi cunoaste, poate, niciodata. Sunt multi astfel de oameni pe care nu ii voi vedea niciodata in realitate si-mi pare rau. Imaginile pe care ei le-au zugravit sunt imagini de oameni reali, insa nu destul de reali cat sa fie palpabili. E ciudat sa vezi ca cel cu care ai vorbit atata timp nu se ridica la nivelul imaginii pe care el ti-a aratat-o pana acum. Nu sunt suparata din cauza asta si n-am mai avut de anul trecut intalniri cu cei pe care i-am cunoscut in virtual. Vorbesc aici de senzatia ca poti avea sentimente pentru cineva si sa te trezesti pustiu in fata lui. Oh, de cate ori n-am experimentat asta! Eram acolo in fata lui si mi-era rusine sa ridic ochii sa-l privesc in ochii. Si imediat imi aduceam aminte de tot ce se intamplase inainte de a ne cunoaste personal si parca imi parea rau pentru ca si-a pierdut timpul cu mine, discutand despre tot felul de lucruri si consumand credit cu mine. Nu mai avea importanta cat consumam eu cu el, timp si credit pe telefon, si si ore intregi in care ma gandeam la el inainte de a adormi…
Daca tot fac asta poate imi schimb si ora de culcare. Acum am devenit cu adevarat o pasare de noapte. Am ajuns sa nu mai dorm normal si sa ma trezesc dupa-amiaza, chestie pe care o faceam doar sambata si duminica, dar niciodata nu ma trezeam mai tarziu de ora 12. Acum poate ca ma apuca si 4 PM. Si ce timp imi mai ramane? Nimic sau aproape nimic.
De ce scriu asta acum? De cand eram la Buzau mi-am dorit sa am un calculator in care sa strang muzica mea preferata pe care as fi ascultat-o zilnic, sa am unde pune poze la pastrare, sa am carti in format electronic pe care sa le citesc… Da, acum le am pe toate in amarata asta de hardughie care merge greu, dar la ce folos ca le am? Da, ascult muzica, la poze ma uit cand imi aduc aminte sau cand imi schimb avatarul si carti citesc destul de rar in format electronic. Desi inainte le vedeam extrem de utile (si acum le vad extrem de utile), acum nu-si mai au utilitatea in cazul meu. Vederea asta a mea se cam pierde de prea mult citit in monitor si tare mi-e ca nu voi mai avea bani sa-mi mai fac o alta operatie.
De ce asa? Nu stiu. Poate ca nu voi sti niciodata cu adevarat “de ce asa”. Toate isi au rostul lor, toate isi au randul lor… asa e si cu virtualul. Am luni bune de cand nu mai stau in fata calculatorului mai mult de 2 ore pe zi si asta doar ca sa las comentarii in blogul Moshului meu, drag prieten virtual, iubitor de moguli mienunatici, pe care l-am scos din sarite de atatea ori si care mi-a trecut cu vederea atatea prostioare, sa vorbesc cu Nicul meu drag si lesbian, aducator de tiramisu la cerere, Sklipiriciul etern mancator de ciocolata pe care il ador si caruia ii multumesc ca exista, si sa citesc emailurile dragului meu Ozzy, omul care in ultimele 8 luni mi-a suportat toate toanele si toate supararile si pe care il iubesc din suflet , dar asta nu o va stii niciodata pentru ca nu stie sa citeasca in romana iar eu sunt prea mandra sa i-o spun, acel Ozzy pentru care voi fi intotdeauna draga lui ciudatica cu idei revolutionare si greu de inteles. Cam putine persoane, nu? Nu, nu sunt putine persoane. Cei reali, cei pe care i-am cunoscut acum foarte multi ani, sunt si ei virtuali acum, insa realitatea e prea mare ca sa devina ceva intangibil, asa ca ei nu se pun la socoteala. Ceilalti prieteni virtuali imi sunt la fel de dragi, insa trebuie sa recunosc ca am ales caractere puternice, opinii rezistente care mi-au influentat gandirea.
Acum ma voi retrage si imi spun ca trebuie sa mai existe o cale de a deveni cu adevarat reala in ochii oamenilor pentru care vreau sa cred ca (,) contez. Pana atunci imi voi vedea de invatat pentru ca vara asta ma voi reintoarce la nervii de vara, imi voi chinui mintea cu noi pseudoliteraturi scoase din palaria-mi proprie si imi voi vedea de viata asa cum trebuie sa se intample cu adevarat. Virtualul va fi mereu “online” in mine, iar cei ce vor sa ma gaseasca cu adevarat stiu unde si cum sa o faca. Bafta mie!
Salvarea (continuare) “Sunt beat”
Sunt beat. Da, azi m-am imbatat. Un litru de vin imi rascoleste mintea mea de vagabond. Mi-s dulci cuvintele, mi-e dulce imaginea, dar oare ce voi simti dimineata? Totul in jur se invarteste si-mi vine sa strig orice lucru in acest carusel in care capul meu se afla acum. Nu beau aproape niciodata ca sa imbat cu adevarat. Nu ma stiu sa fi baut niciodata mai mult de atat, insa atunci cand il beau mi-e de ajuns sa traiesc senzatii mai tari decat dorinta de sinucidere. In ultimul timp fac lucruri ca sa stiu ca le fac, insa fara un motiv anume. Mi-e bine asa cum mi-e acum. Nu stric nimic, nu fac nimic… doar traiesc ce mi-e dat sa traiesc. Nu am facut niciodata asta si poate ca nu o voi mai face niciodata. Acum inteleg si eu betiile tuturor, insa nu pe deplin. Uite, m-am gandit, in mintea mea asta jalnica, sa-mi imbat simturile cu de toate. Nu mai vreau sa fiu barbat, vreau sa fiu betiv. Un betiv de culori, si aer… si poate vin rosu. Da, unul sec care sa-mi zgandare toate senzatiile omenesti. E frumos asa, nu? Ma voi relaxa si ma voi savura pe mine, bucata cu bucata. Nu am mai facut asta niciodata. Ma imbat din nou si ma voi redescoperi ca si cum as fi altcineva in corpul meu. Un „eu” si un alt „eu”, dar unul beat. Paharul e langa mine. Ma imbie sa gust din licoarea bahica. O inghititura si poate ca totul va capata un alt sens. Destul m-au chinuit nalucile, azi le voi chinui eu pe ele descoperindu-ma. In oglinda nu ma pot vedea acum. Oglinda ma arata mai bun decat vreau eu sa cred. Nu, ma voi pipai si apoi voi aseza fiecare bucata din mine in locul nepotrivit. Voi deveni un tablou de Picasso viu. Imi voi taia mana si o voi pune in locul urechii si urechea va tine locul gurii pana ma voi decide ce sa fac cu ea. Am nevoie de un cutit. Ma va durea? Nu cred. Nu se poate compara nimic cu ce am trait inainte, inainte de… Laura! Laura! Ea ma va ajuta sa devin un tablou de Picasso. De data asta nu ma va mai salva pentru ca i-am chinuit prea mult maruntaiele cu nebuniile mele. Acum ma va lasa si poate se va uita la mine. Poate chiar va aplauda spectacolul. Dar ce voi face daca vrea sa fuga? O voi face si pe ea tablou de Picasso, dar numai daca voi reusi sa ma asez din nou in forma in care ma stiu eu. Fata mea e intreaga. Imi pipai ochii si mi-i imaginez asa cum ii stiu. N-am nevoie de oglinda ca sa vad bunatatea hidoasa din mine. Nu sunt bun, sunt un hatru, ruginit si descompus de prea multa lupta cu mine insumi. Si, totusi, ma simt intreg fizic. Mi-e greu sa realizez ca sunt asa, insa totul e din cauza totului meu realizat din nimicul din mine. Sunt hatru? Si ce! Pana la urma n-am rugat pe mama sa ma nasca. N-am rugat pe nimeni sa ma ma creasca. N-am vorbit cu nimeni sa aiba grija de mine. Puteam prea bine sa am grija si singur de mine din prima zi a nasterii mele. Ma schimbam frumos si mergeam singurel in patut. Ma hraneam singur cu lapte… vedeam eu de unde faceam rost de lapte. Trebuie sa fi fost o sursa de lapte pe undeva pe acolo, nu? Ma descurcam eu si sigur. Uite, mainile mele sunt intregi. Am 5 degete. Eu nu le vad, dar daca le pipai cu mana cealalta stiu ca sunt 5. Incepe sa mi se incetoseze vederea. Imi pierd vederea oare? Doamne, daca imi pierd vederea?! Ce ma fac daca orbesc?! Eu nu vreau sa orbesc. Mai bine inchid putin ochii si poate isi vor reveni. A-asa! Asa da! Gata, nu mai orbesc. Mi-e bine acum, dar mi-a fost putin frica. Mainile astea doua ma vor ghida atunci cand voi mai avea nevoie sa beau. Si inca o inghititura de vinisor nu face rau niciodata, nu? Imi place gustul. Ma racaie pe gat si ma arde in abdomen. E semn bun, nu? Isi face repede efectul. Uite, asta e cel mai bun medicament impotriva depresiilor. Hai, sa traies cu mine in buna pace! Inchin in sanatatea mea si-mi doresc sa fie la fel de bine si de acum inainte, dar asta inseamna sa nu ma mai trezesc niciodata din betie. Nu-i nimic. Orice ar fi, bani sa am. Bani ca sa imi astampar setea asta de viata care-mi veni acum. Curios e ca acum mi-e bine si sunt impacat cu mine. Toate la randul lor, nu? Si betia asta isi are randul ei in mine. Hai, inca o inghititura, sa mearga mai bine aerul pe care il respir. Nu mai mi-e foame de nimic. Va am pe voi, tu, sticla si tu, pahar ca sa imi umpleti viata cu desertaciuni. Ma uit la tine, sticla, si-mi vine sa spun un „To be or not to be!”. Ma simt un Hamlet descreierat si tinand in mana… tinandu-te pe tine in mana, sticla mea dulce. Ah, frumoasa esti. Nici o femeie nu e la fel de frumoasa ca tine… Mi s-a facut somn. Ma voi dezmembra alta data. Laura ma va ajuta sa devin un tablou de Picasso. O sa ii placa. Acum la somn ca mi-e ca nu mi se vor mai inchide ochii. Noapte buna, copii! Noapte buna!
Eutanasiere… eu sunt pro
De vreo cateva zile vad pe unele bloguri din strainatate discutandu-se despre problema eutanasierii oamenilor. Se discuta, se fac legi, se propun legi, se accepta sau nu… Pana acum cativa ani nu se discuta atat de mult despre asta. Acum se fac dezbateri (dezbateri care nu cred ca isi au rostul), se accepta sau nu starea de fapt, se accepta sau nu ajutorul doctorilor in asa ceva…
Eutanasierea e o situatie reala. Oameni care traiesc fara nici o sansa de recuperare, oameni care suporta cu greu fiecare moment al vietii lor, oameni ale caror dureri sunt atat de profunde si de intense incat fiecare clipa li se pare un cosmar, au nevoie de asa ceva. Cazul tanarului din Constanta care a cerut sa fie eutanasiat nu este singular, insa la noi altele sunt problemele de discutat, cazuri mediatizate fara rost, Becali incatusat sau nu, Elodia omorata, magda batuta si rapita… Astea sunt subiecte de interes general, obligatorii pentru oricine. In strainatate, pe langa criza, romanii care fura sau violeaza in Italia, cutremure si bugete de tot felul, se discuta si aceasta problema. E bine, insa dupa cum am spus, acesta nu este un lucru despre care sa se dicute. Se accepta sau nu, dar nu trebuie sa se discute despre asta atata timp.
Am cunoscut oameni in pragul agoniei care nu isi mai dadeau ei nici o sansa la viata. Fetele lor schimonosite, ochii lor ca de animale haituite, cereau oprirea agoniei lor. Gandul sinuciderii era unul real, atat de real ca nu se puteau concentra decat numai asupra acestui lucru. In cazul lor orice este justificat. Durerea este atat de mare ca ajunge sa influenteze chiar si modul lor de gandire si reactie la anumiti stimuli externi. O parte din ei ajung sa devina instabili mental. Unii medici, cei mai multi, cei care inteleg cu adevarat ce inseamna durerea stiu ce inseamna aceasta agonie pentru un suflet chinuit. In acele momente nu mai exista nimic, nici Dumnezeu, nici lume, nici rude sau prieteni… Nu exista decat durerea aceea extrema care le face corpul sa se razvrateasca, care inca lupta, dar pentru care nu exista nici o speranta si regretul ca nu se termina totul mai repede. Legea cum ca medicul care eutanasiaza un pacient intr-o profunda agonie poate fi inchis este ridicola. Drepturile omului ar trebui sa includa si eutanasierea ca o alternativa mortii, o alinare sufleteasca impotriva durerilor atat de mari. Uneori viata e prea multa atunci cand nu vrei decat sa o curmi. E de-a dreptul egoist sa crezi ca nu trebuie sa se moara si altfel decat prin moarte buna. Pana la urma, un om are drept de viata si de moarte asupra propriei fiinte. Omul este perfect stapan pe viata si pe deciziile lui. De ce sa nu ceara sa moara si asa? E dreptul lui sa ceara sa ii fie curmata viata atunci cand nu mai poate sa suporte nimic in jurul lui, mai ales cand nu exista decat durerea. Cei care il iubesc vor suporta mult mai usor faptul ca n-a suferit mult decat sa il stie chinuindu-se ani de zile.
Inima copiilor pentru Marie Curie
Incearca sa-ti faci timp si rabdare. Nimic nu este greu atunci cand doresti sa salvezi viata unui copil. Nu dureaza mult si nici nu este scump, dar trebuie, pentru ca suntem oameni si ne putem uni fortele ca sa schimbam rostul lucrurilor.
Inima copiilor pentru Marie Curie
Cele 10 intrebari ale decalogului cartilor
Raspund lepsei lansate de Jean Bica si sper ca acest decalog sa nu fie prea mult pentru nimeni.
1. Care este cartea/autorul pe care o/il vezi ca « Suprema »/”Supremul”? Pe care ai/l-ai pune-o in rama (daca sunt mai multe/multi, enumera-le/enumera-i!)?
Nu stiu daca ar exista vreo carte pe care as pune-o in rama. Fiecare isi are valoarea ei, fiecare isi merita locul binemeritat, fie in rama, fie pe rafturile unei biblioteci, personala sau nu. Cartile dupa care ma dau in vant (deja devin redundanta, nu? :P) sunt cele de Joyce, dar nu cred ca au titlul de „Cartile supreme” pentru ca ar insemna sa scadem din valoare munca altor autori care au avut inspiratia si timpul necesar sa scrie ca sa ne incante cu scrierile lor. Deci, nu exista o carte suprema. Pacatoasa sau nu, nu consider nici Biblia ca fiind „Cartea suprema”. Nu sunt atee, cred in Dumnezeu, dar prea a devenit crestinismul asta lumesc ca sa mai poata avea el vreo valoare. Ascultam ieri o piesa de teatru la radio numita „Jurnalul unei fiinte greu de multumit” de Jeni Acterian si m-a frapat acolo o chestie pe care o voi uita cu greu: „Pastele a devenit prea lumesc ca Iisus Hristos sa mai fie bagat in seama, desi el a fost cel care s-a urcat pe cruce pentru iertarea pacatelor noastre, pentru ca oamenii se gandesc la problemele lor in loc sa deplanga sacrificiul lui pentru binele nostru.” (citatul e relativ). Asa se intampla si cu biserica. Dumnezeu a devenit prea lumesc ca sa mai poata fi considerata Biblia drept cartea sfanta.
2. Ai carti pe care consideri ca le-ai fi scris mai bine? (Daca esti autor al unei carti) Consideri ca esti un scriitor bun?
Nu exista asa ceva! Nu poate nimeni crede ca o carte poate fi scrisa mai bine de altcineva decat daca acea carte este tehnica sau un manual. Romanul, poezia, teatrul, toate sunt opere subiective, reflecta imaginea pe care autorul si numai el a avut-o atunci cand s-a asezat pentru a scrie. Nu sunt un scriitor bun. Doar pentru ca citesc putin mai mult nu inseamna ca am si talent. Am invatat ceva din toate cartile pe care le-am citit: nu poate nimeni invata cu adevarat cum se scrie un roman, o poezie, o piesa de teatru decat urmand propriile lui idei, iar ideile lui vin din talentul pe care el l-ar putea avea sau nu. Eu nu am talent adevarat. Scriu doar pentru ca asa imi cere imaginatia.
3. Despre ce carte, autor sau personaj nu ai putea sa spui nimic critic?
Nu cred ca exista personaj pe care sa il critici, poate prin prizma faptelor descrise de autor. Crearea lui tine de autor. Da, din punct de vedere al faptelor descrise de autor au existat personaje pe care sa le iubesc sau personaje pe care sa le detest, dar nu le vad niciodata critic sau sa incerc sa descopar felul in care ele au fost create de autor. Nu am reusit niciodata sa privesc cu ochi critic operele marilor scriitori pentru ca rolul operelor lor e sa existe iar rolul nostru e sa ne imaginam acele personaje asa cum propria noastra imaginatie ne permite.
4. Ai participat vreodata la sarbatorirea unei carti, unui autor?
Nu se poate spune ca am participat fizic, insa mi-am dorit sa particip. Mi-am dorit sa fiu acolo atunci cand se citea din operele acelor scriitori, mi-am dorit sa fiu acolo sa inchin un pahar in cinstea mintilor, inspiratiunilor si talentului lor, insa n-am avut ocazia.
5. Literatura romana ti se pare ca merita apreciata? O faci in vreun fel?
Trebuie sa recunosc ca nu am considerat niciodata literatura romana ca facand parte dintr-o literatura universala. Avem scriitori foarte buni despre care lumea nu stie, insa acestia sunt putini si din pacate prea obscuri si pentru noi, romanii. Mi-e jena sa descopar scriitori romani cu o valoare prea mare ca sa fie considerati doar scriitori romani si de care n-am auzit pana acum. Imi pare rau, nu retin nici unul, dar ei exista si imi pare rau ca n-au avut parte de publicitate in afara granitelor tarii. Pacat ca unii din autorii romani cu o reala valoare universala au pierit pana si din programele pentru bacalaureat si capacitate. Anual se scot scriitori importanti doar pentru ca elevul nu mai are timp destul sa studieze, nu mai considera necesar sa faca asta sau poate n-a considerat niciodata necesara educatia lui literara. Cat despre mine, daca nu exista literatura nu aveam nici eu o pasiune reala in viata. De obicei, cand cumpar carti cumpar literatura straina. Recunosc, poate fi un pacat, insa asta mi-e placerea, literatura straina. Atunci cand am ocazia incerc sa traduc poezii in limba engleza si sa le postez pe blogul personal, insa nu stiu cat de eficienta e literatura astfel promovata.
6. Ai aruncat vreodata o carte ? Ai arunca ?
Asta e intrebare de sepuku! Da, am aruncat, insa am aruncat din cartile pe care, copil fiind, obisnuiam sa mazgalesc paginile. Am pastrat din acea perioada pe acelea pe care inca se mai putea citi ceva si care aveau paginile oarecum intregi. Acum nu as mai arunca carti.
7. Ai vandut vreodata o carte ? Ai vinde ?
De vandut n-am vandut carti, dar poate ca as face-o. Imi doresc sa stiu ca asa se poate raspandi ceva din intelepciunea autorului. Carti din biblioteca personala n-as putea sa vand, dar daca as fi vanzatoare intr-o librarie as face-o. In plus, cei care cumpara carti o fac pentru a le citi sau pentru a sterge praful de pe ele (Jeane, chestia cu duba cu carti nu e rea deloc. Imi amintesc de o chestie pe care mi-o spunea tata acum ceva vreme. Exista in Pitesti o dubita care imprumuta carti. Intr-o anumita zi se afla intr-o anumita zona si cei care vroiau mergeau si imprumutau de acolo. Chestia faina e ca acele carti se si returnau, si erau oameni constiinciosi care faceau asta. Trebuia poar sa stii programul si zona in care se va afla dubita.). Cred ca aici as pune si faza cu pierdutul cartilor. Am fost certata mult timp pentru neglijenta mea si parca le aveam pe constiinta. Stiam ca sunt pierdute, stiam unde, dar nu le mai puteam recupera. Imi venea sa plang dupa ele, dar asta nu facea ca acele carti sa fie mai usor de recuperat. Bucuria mare mi-a fost ca dupa aproape 15 ani sa gasesc o carte pe care o citeam in timp ce eram la bunici si pe care am pierdut-o plecand si uitand de ea. Era in aceeasi stare si fara sa ma mai uit daca m-a vazut cineva am pus mana pe ea si mi-am luat-o inapoi. Eram asa de bucuroasa ca nu-mi mai pasa de nimic. O aveam inapoi. 🙂
8. Ai furat vreodata o carte ? Ai fura ?
Nu, n-am furat carti si nici n-as fura carti.
9. Ai criticat un autor sau o carte fara sa o/il cunosti ?
Seria „Harry Potter” si cartile lui Paolo Coelho. Prea mediatizate si prea pasibile de lipsa de valoare ca sa ma incumet sa ma gandesc ca le-as putea citi. Nu ca as fi eu vre-o valoare, nu, ci doar ca nu supot faptul ca acum se scrie doar pentru a castiga bani si nu pentru a scrie ceva cu adevarat valoros, care sa incite gandirea si sa stimuleze imaginatia. O carte trebuie iubita, iar aceste doua exemple sunt detestabile din punctul meu de vedere.
10. Ti-ai insusit vreodata creatia unui alt scriitor (blogger)? Ai face-o?
Nu, n-am facut-o si nu as face niciodata asa ceva. In primul rand, faptul ca acel om a muncit si a rupt din timpul lui ca sa scrie chiar si un text mic nu poate face pe nimeni sa si-l insuseasca. Atata timp cat exista textul, titlul si sursa trecute nu pot face nici un deserviciu celui care a scris acel text. Dar cum nimeni nu poate baga mana in foc pentru nimeni, nici chiar pentru propria persoana…
Valentina Vitan 