N-am dormit de un veac,
Un timp care trece tot mai greu;
Îl simt cu fiecare ticăit al pendulului din inimă.
Nu mai dorm de un infinit de aștri
Pentru că nopțile-mi sunt interzise,
Le măsor cu talpa și cotul în lung și-n lat
Și nu cred că le voi găsi marginile prea curând.
Nu voi dormi în următoarea eternitate
De frica întunericului ce mă pândește;
Pleoapele îmi sunt străine de ochi
Și mă întreb cât va mai dura nesomnul meu.
Mă tot gândesc că, undeva în universul vast ce-mi stă deasupra,
Există un leagăn pe măsura nesomnului meu
Care să mă adoarmă ca pe un prunc ferit de frici și de fobii,
Chiar și în mijlocul întunericului absolut al neștiinței.
Valentina Vitan 