Gataaaa!!!

Mihaita Talpalaru a reusit ce si-a propus de anul trecut. Bucuria e mare de partea lui, dar si de partea mea. Am si eu o mica, micuta de tot, contributie si ma simt bine. A muncit mult la cartea lui de versuri. Are si grafica pentru ca el si-a dorit in cartea lui. Nu a vrut sa semene cu nimeni, a vrut sa fie el si sa se exprime pe el si a reusit.

Veti descoperi un volum complex despre iubire, muzical prin partile esentiale, plin de imagini de tot felul, uneori prea carnal, alteori mult prea trist. E poezia unui om care traieste sufleteste mult mai mult decat cei pe care ii cunosc, care isi doreste si reuseste sa transmita iubirea.  Ce nu mi-a placut mereu la el e ca foloseste uneori mult prea mult metafora, insa asta e frumusetea exprimarii lui si trebuie luat ca atare.

EA şi EL

Cu trupul zvelt, sculptat

de mâini dibace din steiul de bazalt,

Avea picioare lungi şi sânii mici,

pietroşi, cu sfârcuri tari ca nişte nuci,

Bobiţe cristaline în ochii ei înrouraţi, de-albastrul cerului,

aprinse din durere, săgeţi de foc ca raza soarelui,

Şi-un voal de plete-nmiresmat,

ce-acopereau, dorinţe pe chipul ei îmbujorat.

Umbla după iubirea, ce sufletu-i aprinde,

cu palmele-i fierbinţi şi buze tremurânde,

Să-şi sting-un dor,

găsise alinare, sorbind din cupa florilor,

Nectarul dulce-ameţitor,

balsam de inimi, din Olimp, al zeilor.

Vechi leac, de vindecat,

pentru sufletul gol şi-ncătuşat.

Aşa a cunoscut-o el atunci,

când ea s-a întrupat din noaptea cea de tuci.

Din turnul rece fermecat,

ea coborâse, căutând iubirea, cu sufletu-i legat.

TE STRIG… TE CHEM

În marea de cristal, pe o corabie purtată-n vânt, făr’ de compas,

Fără de cârmă, ce-a zvâcnit la bord … cu-n suflet de pripas.

E strigătul meu iubit-o, cel mocnit, ce-a încolţit şi-apoi a răsărit,

Te strigă, nu mai auzi, te cheamă în dansul ploii calde ce-a venit.

 

Te strig să te găsesc, de pe catarg privind spre orizont necontenit,

S-ajung la tine insulă de fericire, să poposesc în golful cel râvnit.

E strigăt dureros, se rupe în bucăţi chemarea de o furtună din senin,

A-nţepenit corabia în bancul de corali şi moare chemarea de alin .

 

Te chem să vii din somnul violet de la apus, cu lacrimi de fecioară,

Purtând veşmântul Evei de la mamă, cu ochi-ţi trişti de căprioară.

Te strig tăcut, te strigă muntele sub stratul de omăt acoperit de lanţuri,

Te chem, chemare de neom, de aminal în plasă şi prins în laţuri.

 

Te chem iubită, te strigă al tău iubit, te chem, te strig din dulce vis,

Să îmi apari din piatra de safir ca ochii tăi, cetina-suflet s-a aprins.

Strig tăcut, te chem să-l stingi, să zbori plutind pe-aripi de fluturi,

Prinţesă dintre valuri, spre dorul mut, ascuns sub nepătrunse scuturi.

IUBIREA ESTE ACEEAŞI

În liniştea din casă adie o boare caldă, cu-n iz de iasomie,

Mă-nvăluie mireasma ei, adusă de prin sud, de pe câmpie,

Cu ea mai vine-un cânt de dor, e jale-n el, despre-o iubire,

Un greieraş ascuns cânta de zor de-a lui şi-a mea nefericire.

 

De-a lui iubire ce îi arde inima şi o transformă în cenuşă,

E linişte, târziu în noapte, eu îl ascult acum… mutat în uşă.

Pe mine cântul mă pătrunde în adânc, trecându-mă fioriâ,

Şi eu ca el… mai am un dor, e dorul ce mă doare până-n zori.

 

Cu o chitară, pitit sub tufa de lalele, plantate într-o glastră,

Pasional el cântă, îndrăgostit lulea, la mine sub fereastră,                   

Despre a lui mică greieriţă, ascunsă sub tufa de bujori,

Micuţă, speriată, cu geană albastră, c-acuşi veni-v-or zori .

 

Să cânte din suflet liber a lui iubire, de când s-a-nserat,

Nu oboseşte… atât de-ndrăgostit, acum, în lacrimi înecat,

Te răscoleşte şi pe tine om, cu sentimente, ţinute ferecate,

Acolo în inimă secret, un lacăt mare peste sufletul cetate.

 

Eu mi-aş dori acum să fiu ca el, un spirit liber, neîngrădit,

Şi din rărunchi să pot să-mi strig iubirea, cu glas, spre răsărit,

Dar e o iubire fără viaţă, ascunsă, de mulţi va fi de ne-nţeles,

Între un înger şi un diavol, ce rar… cum să fiu eu… cel ales?

 

Rămân în noapte pe lângă greieraş, să îl ascult până în zori ,

Cu-a lui poveste de iubire, de-acolo, sub tufa de bujori.

Eu mă voi culca apoi , acum când răsar înflăcărate zori,

Să te aduc în vis pe tine, Dor, fii lângă mine… să nu mai dori!

Advertisements

Help!

Pe Livia o stiu de prin 2009 de pe vremea cand ma chinuiau depresiile din cauza lipsei unui loc de munca si a unui scop in viata. Mi-a fost draga de atunci desi nu ne-am vazut niciodata. As fi vrut sa ne vedem cand inca era in Bucuresti, insa ea n-a putut veni la mine. Eram la a doua operatie abdominala si abia ce treceam prin perioada de recuperare post-operatorie. Am stiut de atunci ca e si ea bolnava de Sindrom Marfan pentru ca am vazut in fotografiile ei de profil de pe situl pe care il frecventam amandoua.  Ne intrebam una pe alta despre starile noastre de sanatate, despre ce a mai aparut nou in evolutia bolii, cu ce probleme ne confruntam. Si cand ne-am reintalnit pe Facebook m-am bucurat tare sa o regasesc.

E un om bun care isi doreste sa traiasca decent si cu bun simt. Spre deosebire de ea eu am mai putine probleme, insa stiu prin ce trece zilnic: carente enorme de calciu, pierderea temporara a vederii, dureri de inima, astm, luxatii ale articulatiilor sau ligamentelor, incidenta mare a fracturilor, rupturi musculare, ranile se vindeca la fel ca la diabeticii care nu fac insulina, demielinizarea maduvei spinarii, cifo-scolio-lordoza (luate cate una, doua, sau, in cateva cazuri, chiar trei), malformatii sternale, luxatie de critalin, miopie, cataracta, prolapsuri ale arterelor sau venelor, malformatii cardiace, osteoporoza, hernii abdominale, si lista continua.

E adevarat ca medicii buni costa. Medicii mai putini buni cauta sa studieze sau sa se minuneze (literalmente) de eleganta degetelor lungi in miscare, de frecventa cu care se adauga un picior in ghips sau de numarul juliturilor din genunchi, de tromboflebitele capatate aproape din senin desi vasele de sange sunt curate, de numarul mare de conjunctivite avute intr-un an… Important e sa trecem lucid peste toate jignirile aduse la adresa corpului nostru imperfect pentru ca mintea e brici si poate functiona chiar si cand corpul nu mai e in stare de nimic.

Muzeul britanic s-a daramat

Un personaj masculin, doctorand, care lucreaza la interminabila lui teza de doctorat despre structura propozitiilor dezvoltate, cu trei copii si catolic fervent, trece prin intamplari amuzante in decursul unei singure zile.

Romanul isi doreste prea mult sa-l ironizeze pe Ulise si reuseste. Are aproximativ aceeasi structura (lipseste partea legata de Odiseea lui Homer, insa se leaga de influenta politicii severe a bisericii contra folosirii anticonceptionalelor asupra vietii de familie), cam acelasi flux al constiintei, cam aceleasi intamplari si – culmea ironiei – un pasaj final asemanator finalului romanului in care sotia incheie cu un monolog asemanator celui al lui Molly Bloom care sfarseste cu un “Poate” in loc de un “Yes!”. Deosebirea dintre acestea doua e ca Molly nu are copii si nu prea are legatura cu propria materninatate, pe cand Barbara Appleby are parte de trei copii la numai 26 de ani si se confrunta cu dilema unei noi sarcini.

Romanul e bine scris, curge, are parte de intamplari amuzante si atrage mai mult pentru ca e usor de citit. Mi-a placut. David Lodge o comite din nou.

Jurnalul lui Bridget Jones

M-am ferit de film si m-am ferit si de carte. Atata publicitate m-a facut sa simt lehamite si sa refuz sa aflu despre ce e vorba. Apoi, pentru ca am facut rost de carte in format audio, am decis sa incerc sa o citesc. Filmul n-avea cum sa imi scoata in evidenta eroina si eram sigura ca voi gasi pasaje care in film nu vor aparea. Ma bucur ca am citit inainte cartea.

Bridget e o femeie obisnuita plina de frustrari, dependenta si obsedata de lucruri bizare, care tine cont si isi gaseste scuze in momentele in care depaseste limitele impuse de ea insasi, care se decide sa renunte la mancare imediat dupa ce termina croisantul cu ciocolata pe care tocmai il mananca, care devine dependenta de smoothies si revine mereu asupra deciziei de a se lasa de fumat, care isi face autocritica de cate ori se imbata sau depaseste greutatea dorita. E tipicul femeii obsedate de frumusetea impusa de manechine, care traieste dupa modele extrase din articolele revistelor si isi imagineaza o viata romantica pe care e constientaca nu o va avea alaturi de barbatii din viata ei. De cele mai multe ori am gasit-o naiva, usor influentabila de cei din jur, prostanaca in relatiile cu ceilalti… Adica tipic femeii superficiale cu pretentii de femeie citita si culta. La un moment dat ajunge chiar si ea, cu oarecare ronie, la concluzia ca e superficiala, insa reuseste sa nu lase asta sa se vada pe chipul ei.

Cartea e usoara. Am citit-o in doua zile si m-a amuzat teribil. Nu prea inteleg de ce s-a facut atat de multa tevatura pe seama ei si a filmului, insa nu m-a dezamagit prea tare.

Femeia in alb

Să-i primesc asigurările? Niciodată în viaţă n-am fost mai departe de a primi aşa ceva. Nu l-aş fi crezut nici dacă se jura. Era prea galben ca să fie crezut. Arăta ca o epidemie ambulantă din Indiile Occidentale. Era destul de mare ca să care tifosul cu tona şi să vopsească însuşi covorul pe care călca cu friguri galbene, în cazuri urgente, ştiu să iau remarcabil de repede o hotărâre.