Nu multi ajung la 50 de ani de casnicie. Anul asta am aflat ca exista cineva in “neamul meu cel mare si urat” care a ajuns la un asemenea record. Presupun ca nu le-a fost usor, casatoriti de tineri (el mai mare decat ea cu 12 ani), au ajuns sa isi ignore unul celuilalt nervii si au facut tot posibilul sa nu intre nimeni intre ei si asa si-au trait casnicia. Anul trecut s-au gandit sa isi celebreze anii impreuna si au facut duminica trecuta o a doua nunta. Abia asteptam evenimentul asta, ma gandeam la el ca la ceva extrem de important. Bani prea multi n-am avut, insa le-am facut cadou o icoana facuta de mine (am uitat sa o fotografiez) si alte cele necesare gospodariei. Cand au vazut icoana au plans, atat de tare s-au bucurat. Nu multi au fost de acord cu organizarea unei astfel de petreceri, insa chiar si ei au venit.
Ce m-a frapat seara, dupa ce s-a strans masa a fost ca mirele ne-a spus ca daca mireasa va muri inaintea lui distruge toata casa si isi pastreaza o camaruta pentru el. N-au copii, desi au incercat sa infieze (chiar si pe mine au vrut sa ma infieze dupa ce a murit tata) si, probabil, asta e unul din regretele atenuate de trecerea timpului. Nepoti au prin preajma asa ca vor fi destui care sa aiba grija de ei de acum incolo. Adevarul e ca atunci cand ma gandeam la atata amar de viata (el 79, ea 67) m-am speriat si m-am rugat sa nu traiesc atat. La ce bun atata viata cand in fata ta n-ai decat ani de munca si… cam atat?! Iertata-mi fie nesimtirea, dar nu e de ajuns sa traiesti si sa muncesti ca sa ai doar ce manca si unde dormi.
Valentina Vitan 