COPILUL MEU

Hmm, de câte ori mi-am înghiontit
Copilul în coaste,
De câte ori l-am gâdilat
Râzând până la lacrimi,
De câte ori l-am certat pe nedrept
Crezând că fac dreptate…
Nici nu le-am numărat, nu aveam cum.
Mi l-am visat zâmbind, chiar și printre lacrimi…
Doar de s-ar fi născut din mine,
O dată cu mine,
Dincolo de mine…
Copilul meu!
Nu l-am educat și nu m-am educat.
Am crescut amândoi,
Eu alegând să devin adult,
El rămânând un Peter Pan în Neverland.
Împreună, legați prin vis,
Întotdeauna despărțiți de viață.
Și ne întâlnim la poarta visului,
Când încă nu am adormit
Gata să îi spun – pentru a câta oară! –
“Noapte bună, prunc!”

Poezie pe hârtie

Am iubit ultima perioadă pentru creativitatea pe care am avut-o. E drept că am fost și puternic stimulată de oameni, de iubire și de întâmplări, de întâlniri și de vise. Am reușit în ultima vreme să fac multe, inclusiv o vacanță de patru zile în Deltă la care am visat de multă vreme și de unde am plecat plângând.

Visez să iubesc și iubesc să visez, ambele în mod real și fără ocolișuri, așa cum merit, așa cum simt. Din fericire poezia m-a adus aici, dar tot ea mă va scoate din stare, asta dacă nu se va gândi iar muza să mă readucă în starea de reverie sau să apară vreun alt stimulent care să mă bage din nou în priză, să dorm puțin, să mănânc și mai puțin și să scriu mult despre stările mele.

Și, apropo de stări, nu reușesc să redau tablouri. Le pot descrie, dar nu le pot pune în poezie, deși îmi doresc asta din suflet. În schimb pot reda stări, le interiorizez și le scriu aproape nebunesc. Cât de tare iubesc starea asta de aproape nebunie! Nu se compară nimic cu ea. E atât de puternică încât mă lasă fară vlagă, mă epuizează, obosesc. Așa au luat naștere “Căminul temerilor”, “Vânătoarea de emoții”, “Spune-mi cum mă vezi?”, “Vise… în doi”, “Dorintță” și alte câteva de care sunt mai mult decât mulțumită. Modul meu de scriere s-a schimbat, eu m-am schimbat, totul s-a schimbat, chiar dacă mă gândesc din ce în ce mai des la sinucidere. Dar asta e viața, merge înainte oricum.

Cert e că mi-e bine, chiar dacă îmi e rău, dar nu e niciodată atât de rău încât să nu văd și puținul bine pe care îl simt.

DISTRUGE-TE!

În colțul meu de lume omenirea e uriașă,

Crește tot mai mult, iar eu mă micșorez speriată de ea.

Mă așez forțată de cerințele oamenilor,

De lipsa de iubire de mine, de ea…

“Distruge-te!” mi se spune, “Oprește-ți ființa!”

Strigătele diferite adâncesc temerile stranietății,

Ura mă strivește, ironia mă sfâșie…

Și știu că aș vrea să fiu parte din ea;

Îmi doresc să pot suprima un suflet

Așa cum ea, lumea, mi l-a suprimat pe al meu,

Chiar dacă uciderea lui ar însemna moartea mea interioară;

Și mai știu că vreau să pot trimite la eșafod bucăți

Până la epuizare… până distrug

Ultima amintire a lumii despre propria-mi existență…

Să nu mai fiu nici gând, nici pas, nici atingere…

Să nu mai fiu…

VÂNĂTOAREA DE EMOȚII

Sunt o vânătoare de senzații,

Caut momente nebune în voci

Pierdute în lacrimi sau zâmbete;

Tu m-ai învățat să caut emoția

Dincolo de cuvinte,

Trăiri reale pe care doar sufletul le simte.

Și iubesc cu disperare fiecare silabă a ta,

Intonații, cuvinte, sensuri doar de tine știute.

În lipsa ta mă hrănesc cu sunete,

Zilele mi se împart între zgomote aiurea și muzica din tine,

Doar așa te pot avea… și doare!

SPRE RĂSĂRIT – joc

Nu am stelele pe cer să le arăt lumii;

Ochii mei văd valuri înspumate chiar și noaptea.

Luna a dispărut în mod continuu,

O voi declara pierdută la obiecte negăsite…

Dar cine are nevoie de ea?!

Doar valurile îmi vor rămâne în ochi,

Sursă de fericire abruptă,

Dragostea mea neobișnuită,

Gândul meu de lacrimi nesecate;

Viața îmi continuă în întuneric…

Aștept să pipăi răsăritul și să mușc din el cu nesaț

La micul dejun.

UN CEAI…

Vă rog, un ceai de iasomie!

Îmi va curăța noaptea din vene

Și mă va limpezi de vise netrăite.

O linguriță de miere mă va îndulci puțin,

Căci mi-s amară de atâtea minciuni;

Poate și puțină lămâie care să îmi mângâie papilele,

Am gura uscată și seacă de nesomn.

Un ceai mă va readuce la mine,

Apoi viața poate continua la nesfârșit.

DUMINICA

Nu știu ce aș putea să aștern azi…

Din mii de gânduri care-mi vin

Pe care să îl iau întâi?

Toate se zbat să fie folosite.

Am să las inima să-mi bată în neștire

Și va alege ea cum să încep.

Tic-tac! Timpul se scurge frumos,

Prietenos cu mine.

Pot respira în voie ape,

Pot liniști în suflet ploi,

Furtuni nu sunt, ci petice de cer

Ce limpezesc în mine tot ce simt.

Văd clar și înțeleg azi tot ce am trăit

Intens, puternic, pasional,

Și te iubesc la fel, dar diferit.

Vei fi în mine bun, cuminte, iubitul meu…

Până când ceasul mi se va opri,

Și voi atinge noaptea.

SÂMBĂTĂ

Nu pot scrie ce nu simt,

Nu pot spune ce nu văd,

Nu pot auzi ce nu cred,

Dar pot fi întreagă doar aici,

În Raiul de stuf și apă,

Unde fluviul curge doar înspre mare.

Și tare bine îmi curg clipele cu el,

Auzindu-l…

Simțindu-l…

Vorbindu-i…

Ca iubitului meu îndrăgostit de viață.

Nu există fericire mai mare!

VINERI

Mă-ndrept cu viteza gândului

Spre ape repezi și tulburi

Unde sper să simt Divinul

Pe care l-ai simțit și tu.

Doar așa pot avea o parte din tine.

SPUNE-MI CUM MĂ VEZI?

Știu că dincolo de privire e o imagine a ta despre mine

Pe care și ție îți e greu să o așezi în cuvinte,

Așa cum îmi e mie greu acum să te țin de mână.

Spune-mi cum mă vezi când mă clatin la marginea lumii,

Gata oricând să cad, dincolo de cețurile peste care nu trecem?

Nu mă salva dacă inima mea nu ți-o cere,

Pesemne că așa e scris în stele,

Să cad pentru a risipi îndoielile.

Te văd drept și falnic, orgolios și rece…

Nu sunt o victimă a împrejurărilor,

Pot discerne binele de răul din tine.

Spune-mi ce simți când îmi dispare zâmbetul?

Mi-am jucat sufletul pe tristețe pentru un moment în plus de duioșie

Și l-am pierdut în glumă, ca pe un bun de nimic.

Spune-mi ce faci când te visez cu ochii deschiși?

Când mi te văd pierdut, nefiresc, printre incertitudini,

Gata să dai piept nălucilor din tine,

Tânjind amar după o clipă de tandrețe…

Respirațiile ni se întretaie și simt degetele tale pe față, închizându-mi ochii,

Să nu te văd furându-mi guri ca un hoț la drumul mare.

Spune-mi în povești cât de tare doare nepăsarea…

Când te privesc cum pleci uitând de mine, zâmbind,

Știind, voindu-mi umilirea.

Spune-mi!