Jumătăți

Jumătate de măr, jumătate de vis, jumătate de cuvânt,

Jumătate de promisiune…

Bucăți dintr-un întreg tăiat pe din două, înțeles pe jumătate,

Mesaj ascultat pe jumătate, dorință pe jumătate spusă…

Jumătate de om așteptând jumătăți care să îl completeze,

Jumătăți de viață ciuntite crunt de tăișuri tocite,

Frânt, pe din două, retezat la mijloc…

Și dacă n-am fi jumătăți?! Dacă am fi întreguri așteptând iluzii fără sens?

Dacă am trăi fiind pe jumătate împliniți din vina noastră,

Sperând ca jumătatea să ne aducă întregul?

Fericirea care nu vine decât de la altul, completată de altul,

Bazată pe altul, așteptată de la altul…

La fel de jumătate de ființă și el, imcomplet,

Dorind întregul la rându-i…

Oare nu i-am atribui mai mult decât poate fi?

Un întreg, complet, ființa totală…

Existența totală, trăire totală, care se ciuntește singur

De dragul unei iluzii străine de el,

Visând jumătăți care nu îi aparțin…

Pășind alături, triști, dornici de completare,

Gândind mereu la neîmplinirile proprii,

Fiind pe jumătate om… întreg.

Casualties of cool

N-am mai vorbit de foate multa vreme de muzica, cu atat mai mult de un album. Si, da, e vorba de acelasi Devin Townsend cu un album liric si neconventional, as putea spune ca e chiar teluric si inspirational, putin spre blues, pop-rock, country, ambiental, cu vocea pe atat de blajina pe cat de lirica a lui Che Aimee Dorval. Au mai colaborat ei si in alte ipostaze si au stiut bine ce cer unul de la altul.

Modalitatea de lucru pentru acest album lansat in 2014 era una inedita atunci: atat Devin cat si Che Aimee se inregistrau separat si isi trimiteau unul altuia rezultatul spre a fi montat. Asa au aparut cele 28 melodii cu o alura de New Age, complet neobisnuite, originale si interesante, cantate mai mult in cateva instrumente, in care vom gasi atat chitara electrica cat si cea acustica. Vocile lor se completeaza una pe alta si el, recunosc ca e unul din motivele pentru care il apreciez enorm, demonstreaza ca e un om versatil si usor adaptabil. Lui Devin ii place neconventionalul, isi permite sa adauge sunete si instrumente care sa dea stari, sa ajute la crearea de imagini vizuale pe baza emotiilor create, sa adauge momente de acalmie in care se aud respiratii simple sau pur si simplu triluri de pasari, usi care scartaie, vantul care bate, sunete care dau senzatii de cald, frig, metal lovindu-se de lemn sau pasi pe asfalt, franturi din cantece amerindiene sau hinduse sau glasuri de copii care se aud jucandu-se pe strada… E o adevarata capodopera New Age tocmai prin constructia lui atat de complexa.

De ce prezint acest album acum? Poate pentru ca nu l-am ascultat niciodata integral. Si pentru ca, sunt convinsa de asta, exista pentru fiecare lucru pe care il facem in vietile noastre un timp, iar acum era timpul lui.

Ce dulce e durerea!

Mă las pătrunsă de durere ca de cea mai dulce dintre amante.

În prezența ei nu mai există sentimente,

Îmi las depresia să mă așeze pe un făgaș normal,

Să îmi inunde fiecare cotlon al sufletului ca să nu mai simt

Decât durere;

E ca un gust amar care, treptat, pe limbă, devine dulce.

Extazul fericirii a dispărut, entuziasmul durerii e încă prezent

Și îl îmbrățișez până la refuz,

Până când nimic din ce am trăit nu mai există.

O simt, e ca o chitară electrică care îmi sună în urechi,

Distors după distors, nebunesc…

Fiecare acord mă duce la pieire. Și descopăr că nu îmi pasă,

Că nu vreau să știu de gândul lumii.

Îmi trăiesc durerea până la refuz, cu nesaț, nebunește,

Dependentă de ea. Ruptă de realitate, singura iubită constantă,

Până în ultima clipă. Și ce dulce e!

Prieteni, priviți omul din prag!

Mă inspiră o ușă deschisă

La fel de mult cum mă inspiră un perete plin de oglinzi.

Ambele reflectă individul din mine și dorința lor de a mă privi –

Cei de dincolo de zid;

Eu pe mine, ei pe mine, eu pe ei… eu pe Eul din mine.

Cu Eul meu am să fac cale-ntoarsă spre trecut

Și-am să deretic prin casă pe unde se vede

Mizeria lăsată de zidul spart,

Acolo unde am pus ușa care stă acum deschisă

Și prin care vă văd pe voi;

Eu, dincolo de prag,

Eul meu reflectat în oglindă,

Voi, dincolo de ușa deschisă.

Aș spune că sinceritatea mea stă în pragul ușii,

Asa că, prieteni, priviți omul din pragul ușii.

Sunt eu! Hello!

Am venit să mă reflect în voi. Cum arăt?

Prăpastia din noi

Oamenii ăștia reușesc să scoată din mine și din ceea ce fac toată esența. Vă rog să vă imaginați o femeie ca mine, rockeriță înfocată, ceva mai reticentă și mai reținută, plângând în hohote când aude așa ceva. Și vă jur că îi iubesc pe amândoi deopotrivă. Am câștigat în ei doi prieteni pentru toată viața. Nu mi-a fost dat niciodată să fiu atât de copleșită de emoții.

Recită Mihai Tătaru, fond muzical asigurat de Ioan Man.

Sentimente

Saptamanile astea de carantina au nascut in mine furtuni de bine. Am fost luata cu multa indrazneala pe sus de oameni dragi si mi-au aratat si cum e sa fii sus, un altfel de “sus” decat ce stiam eu ca e. Imi e greu sa stiu cum va fi jos din nou. Se spune ca atunci cand esti sus nu e indicat sa te uiti in jos ca te apuca ameteala, iar eu exact asta fac. Poate si din cauza ca nu vreau sa uit cum e sa fii jos, sa iti uiti temelia.

Iubesc tot ce mi se intampla, volumul meu prinde contur, sunt oameni care au atat de multe ganduri de bine pentru mine incat ma sperie tot si am tendinta sa fug si sa ma ascund. Ma incanta toata atentia lor, ii simt sinceri si adevarati, departati fizic, dar cat se poate de reali si de “langa” mine, iar eu vreau sa fug.

Asta noapte am dormit zambind de incantare. Volumul e harcea-parcea, atat de mult entuziasm am in mine ca n-am mai avut rabdare sa il aranjez, sa iau pagina cu pagina. Am corectat tot, dar el e asezat rau. Am o postfata in lucru, am coperta, am motto-ul, am cuprinsul. Mai am nevoie de prefata, de ceva grafica, de aranjarea poeziilor pe anumite criterii… si pentru toate astea trebuie sa ma adun. Primul meu “copil” trebuie sa arate frumos si sa atraga vizual, in primul rand. Abia apoi imi pot astepta critica sa scoata din mine untul. Din pacate pentru mine am avut parte doar de laude, lucru benefic, totusi, m-a ajutat sa il termin, dar am inima indoita. Recunosc ca am si prost concepute, ca din cele 127 de poezii create am ales pe cele pe care le-am simtit mai mult in ultima vreme si care par mai putin a versificatie.

Imi e teama de ce voi intalni pe parcurs si imi e si mai teama de reactiile mele, sunt foarte emotionala si ma manifest din ce in ce mai mult. Si cu cat parcurg drumul asta realizez ca, in ciuda tuturor problemelor pe care le-am intampinat, sunt fericita asa cum sunt acum si voi fi la fel de fericita pana cand voi avea volumul in brate. Fericirea mea nu e atingerea scopului, ci drumul spre acel scop. Si pe cuvant ca imi place tot!