NU…

Nu văd nimic…

în afară de lumina mioapă a unui bec ce abia își pâlpâie

viața trecătoare.

Nu aud nimic…

în afara apei care curge, picătură cu picătură,

lovind pereții de porțelan ai ceștii de ceai

uitată murdară pe verandă.

Nu simt nimic…

în afara corpului meu ce zace afundat în salteaua moale.

Nu cred nimic…

în afară de faptul că timpul trece lent…

Nu gândesc nimic…

decât că mi-aș dori să mă amestec cu ploaia

și să adap din mine plantele.

Să fiu picătura.

***

Porii zidului transpiră spasmodic sudori care udă plăgi vechi, deschise;

Prin ele sângele țâșnește bucuros de libertatea câștigată,

Ca mai apoi să moară închegat de nerăbdarea ideii de viață.

Un ultim pas și apa ploii va șterge amintirea bucuriei;

Clișee în alb și negru apar în fața ochilor,

Clișee prin care se vede conturul vag negru al unui corp trasat

Pe marginea lumii, legat prin vene și nervii de ea.

Mirat de însemnătarea morții în viața de care nu vrea să se despartă,

Își duce clipa dincolo de limita traiului,

Rămânând mirat până la propria moarte, temător de neștiut,

Uitând că a murit câte puțin in fiecare moment al fiecărei zile.

“Să construim pe îndelete fabrici de carne,

În care sângele să rămână captiv și trist,

În egoismul sinelui la viață, putem să ținem prizonieri chiar îngeri.”

Dar nu era cale de întors!

Vestigii uitate în care încă bântuie fantomele sângelui vărsat

Se văd la marginea uitată a cetății.

Carnea e liberă, sângele încă visează libertăți câștigate cu prețul morții,

Ca să moară și el închegat de speranță.

SUNT O SALCIE PLETOASĂ

SUNT O SALCIE PLETOASĂ

Sunt o salcie pletoasă, crescută lâng-o bancă, într-un parc;
În fiecare ram ce-mi curge în cascadă,
Se află câte-o frunză învechită,
Ce va așterne țesut, covoare de celule din lumină.
Fac umbră ierbii, dar pe trup îmi cresc ciuperci din spori
Pe care mușchi și mucegaiuri devin hrană;
Asfaltul dimprejur îmi arde rădăcina,
Chiar dacă afară-i soare, chiar dacă afară-i ger.
Vin uneori copii să-mi rupă crengi,
Crezând că, poate mâine, îmi vor crește noi;
Dar nici natura nu știe să mă-nalțe…
Să cresc semeț… să nu mă rup ușor.
Umorul îmi e viața, amorul… l-am uitat;
Din micii muguri-flori ce cad peste bordură…
Se irosesc cu vântul… poate vor naște-n zori,
Un alt SUNT, unul nou, deși viața-i perenă.
Nu știu decăt visa liniști fără de vină,
Căci vina mea eternă e capul meu plecat,
Mă-nalț spre cer cu viață, durere și dorință,
Și cresc mereu visănd la cerul prea înalt.

SCENĂ

Impersonal, un spațiu aproape gol, umplut de-o aparentă relaxare,

Luminat de felinarul din stradă care bâzâie continuu.

Sub el stau trupuri care-și caută secolul vânzând câte puțin din carnea lor bătrână.

Fereastra deschisă prin care răzbate mirosul de ploaie de vară

Lasă aerul umed să intre, să îmbibe materiale pe care să le storci în mâini.

Mirosul crud de jilav ne umezește ochii, e rânced, putrezit ca o religie,

Și nu ne săturăm să bâzâim ca felinarul din stradă.

Un câine schiop tresaltă c-o zvâcnire la fiecare pas ce-l face-n drumul lui;

E vina lui, a omului; durerea ce-o provoacă zeul nemilos din carne,

Ucigător și dur, e mult prea mare.

Îl văd acolo, jos, ud, mirosind a baltă stătută si a beție,

Căutând, paradoxal, dragostea la fundul sticlei de spirt din care bea.

De-odată totul se întunecă. Felinarul s-a oprit, dar în mintea mea el încă zumzăie.

Mii de vise abundă în amintirea luminii trecute,

Pe retina celor care dorm de mult.

E timpul să închidem fereastra.

Dincolo de geam continuă să plouă.

Plouă și în mine. Am să îmi storc sufletul de lacrimi.

BÂND APĂ

Azi am trecut pe lângă un copil care voia să bea apă;

S-a oprit în drumul lui și și-a desfăcut capacul PET-ului

Cu o mișcare circulară, amplă, mlădioasă și elegantă;

Apoi a sorbit din apă trei guri mici…

Minuscule…

(Una după alta)

După care a pus capacul PET-ului cu mișcări mici și abrupte, dezgustate;

Când a aruncat PET-ul lângă gardul lângă care se oprise

Mi s-a oprit respirația… de tot!

Am murit pe loc odată cu timpul în timp ce el se mișca liber de timpul meu oprit

“Apa aceea produce dezgust!”, mi-am zis.

N-am ridicat gunoiul de teamă să nu devin furioasă;

Aș fi vărsat-o să înfurie vintrele pământului cu hrană

Și gunoiul l-aș fi pus în tomberonul amintirilor de prisos.

Copilul a plecat iar eu n-am făcut nimic.

Cum aș fi putut?! Eram stană de piatră.

Vreau sa scriu!

Si vreau sa o fac cum n-am mai facut-o de mult. Vreau sa simt ca ceea ce scriu ma umple pe mine, in primul rand, de simtaminte atunci cand recitesc. Nu ma vad ca pe un scriitor, un scriitor sanatos si cu credinta cuvantului o face mereu si in mai toate circumstantele. Ma uitam zilele trecute la un interviu pe Netflix luat lui Andrea Camilleri si mi-a ramas in minte ce spunea despre momentul lui de creatie: se face doar atunci cand in gandul, in mintea si in mediul lui e liniste si ordine. Eu nu le am, nu stiu sa fiu ordonata si linistita, desi tanjesc enorm dupa asta. Vreau sa ma asez si sa scriu mult, continuu, fara sa obosesc, fara sa simt ca nu am mancat sau nu am baut, fara sa simt ca obosesc, ca si cum doar asa as trai, doar asa as simti, ca si cum doar asa as fi fericita…

Da, imi doresc sa creez de parca asta ar fi singurul si cel din urma lucru pe care l-as face vreodata. Vreau sa scriu si vreau sa simt ca scriu cu toata fiinta mea, cu fiecare neuron care imi leaga ariile cerebrale, cu fiecare celula a corpului meu, cu fiecare alveola a plamanilor mei…

Si, mai ales, vreau sa scriu ca sa uit de mine. Asta e suprema mea fericire, asta e libertatea mea.

PLOUĂ

Plouă din norii din noi cu suflet,

Nori ce se varsă năvalnic peste pământ

Ca o pătură curgătoare.

Plouă din noi cu rugină,

Rugina albă a valului de nori ce ne compune,

Menită să întrepătrundă sensurile conștientului subînțeles

Cu ordinarul inconștient zămislit prin necugetarea cuvântului.

Plouă cu aripi de nor și curcubeu,

Plouă cu sânge și sudoare de lacrimi…

Cerul din noi ne plouă sublim a pierzanie;

Ne udă pereții gurilor captușiți cu pietre albastre,

Condimentate cu apusuri…

Înmiresmate cu răsărituri…

Să închidem ochii și să dormim.

Ploaia va cădea la fel din fiece nor până la inundație…

Inundația fatală a realității cu vise pornite de SUS

Și coborâte rapid în obscur spre a nu distruge așteptările…

Așteptările noastre.

Plouă cu nori de pământ peste ape.

Plouă și nu mai e semn să se oprească vreodată.

MIRAJUL DEȘERT

Mă aflu între inundație și secetă;

Cu gura udă de arșița nisipului,

Privind cu jind la mirajul insulei de apă din mijlocul oceanului deșert…

Apa îmi seacă măruntaiele, apoi le sfărâmă în fragmente secate,

Iar soarele devine din ce în ce mai pătrunzător.

Îmi e sete…

Îmi e torid de sete de răcoare…

Pielea arsă descoperă țesutul crud inundat de sudoare,

Sângele îngheață uimit de incertitudinea pătrunzătoare a soarelui.

Uite, duna aceea! Aceea care adumbrește mirajul!

Ascunde un oraș de sticlă sub care curge apă…

Și sânge… Un corp viu prin care se văd vene și nervi

Și care pare a respira în voie aerul cald…

Același care, acum, îmi arde plămânii,

Același care injectează focul în vene.

Rușinoasă de setea mea mă afund în nisip și dorm…

Somnul lung al temerii,

Al chipului încremenit de lipsa vitalității…

Și aștept să vină ploaia. Aștept!

PENTRU ÎNCĂ UN AN…

Pomii ăștia…

Pomii ăștia care înconjoară parcul au obiceiul să danseze.

Oamenii trec nepăsători pe lângă ei și nici nu-i văd mișcându-se;

Se țin uniți ram de ram, creangă lângă creangă,

Ba chiar înfloresc la unison.

Banca asta pe care stăm…

Pe care ne-a prins ploaia și pe care încă stăm așezați…

Uzi până la piele… până la os… până la suflet…

A fost odată un copac. Știi?

L-au tăiat și l-au tratat și ni l-au pus chiar aici…

Ca să ne așezăm… ca să ne permită să ne ținem de mână…

Ca să ne lase să ne trăim succesiv trăirile…

Care curg, una câte una, ca picăturile de ploaie…

Și parcul ăsta plin de viață în care ne plimbăm,

În ciuda ploii care nu ne iartă sentimentele…

Pe ale cărui alei urcăm greoi… apăsat –

Îmbătrâniți de trecerea vremii,

Uimiți că încă ne mai ține pasul semeț –

Își are dragostea lui în dansul copacilor;

El n-ar mai fi magic fără crengile lor împreunate.

Și știi cine le cântă?

Păsările care-și cheamă dragostea pentru încă un an.

Așa că, hai și noi, dragostea mea, să dansăm

Împreună cu copacii din parc.

Uzi până la esență ne vom învârti continuu și vom cânta…

Pentru încă un an.

SUB SEMNUL CĂLĂUZEI

Știi, nu există ieșire din locul în care suntem;

Chiar și martirii citadelei îsi au locul eternității aici,

Doar îi sărbătorim cu fast și vărsăm picături în cinstea lor.

Pare sumbru, dar ia-o ca pe un nou început,

Casa ta e dincolo de gardurile de beton și ceață și merită cinstită ca unul dintre ei.

Știi, nu vei mai simți nimic față de lumea ta…

Singurătatea îți va fi alinarea de dincolo de zgomote.

Nu te întrista, există lucruri mai surprinzătoare decât aceasta,

Am putea trăi infinitul sentimentelor, dar nu aici.

Știi, când plouă nu mai e loc de simplitate;

Cunoașterea după care ai umblat va dispărea subit

Scursă în pământ și dată hrană porumbeilor;

Nu vei mai avea nevoie de certitudini și nici de lucruri tangibile…

Vom zbura împreună către lumină, libertatea ne va fi singurul țel.

Nu te întrista de viața de noroi și oase,

Dincolo e totul, aici nu va mai rămâne nimic pentru tine.

Știi, vom plana către stele, vom vizita planete,

Vom arde sori în calea timpului și vom petrece milenii de profunzimi.

Nu te întrista dacă tu, cel ce mă urmezi, vei mai rămâne puțin aici,

Sigur va veni resemnarea să te acompanieze și să cânte cu tine.

Știi, uneori ultimul drum nu e chiar cel din urmă,

Mai sunt și alte drumuri și căi de străbătut până la final.

Mai rămâi un ceas sau două și vom reveni printre stele

Să căutăm un alt sens vieții.

Până atunci să ne jucăm cu sufletele, încă sunt dornice de zbenguială.