CUVINTELE

Cuvinte. Ce mă compun ca cioburi dintr-un întreg. Ca pe un fragment povestit de viață. Ordonat sau năucitor de haotic, povestit în derâdere sau serios, textul trebuie spus. Eu trebuie să mă spun. În cuvinte.

Scrise, pot zbura, și eu odată cu ele. Nu contează ce sunt, adevăruri, minciuni, simple fapte de viață transcrise în neștire, cu noimă sau nu, ele există în ființa mea ca într-o casă.

Mă rănesc? Ce dacă! În realitate pot să creeze în mine lumi noi. Visez cu ele, le visez spuse, aștept să le pronunț, îmi sunt temelia inteligenței și schele construcției. Nu exist fără cuvinte.

Știi, roadele lor ne întregesc în fiecare moment. Bun sau rău? Ele există deja, pot fi reale, false, bune sau perfide, pot clădi capitole sau distruge vieți, pot renaște sau pot îngropa. Cuvintele. Ca un elogiu adus lor.

“Te iubesc!” E ușor! Simți să spui și o faci, chiar dacă e adevăr sau minciună. TE IUBESC! Până unde, ai întreba. Cât, aș spune eu. Și așa putem construi planete întregi de lumi între noi fără să ezităm. Ne vor îndepărta unul de altul, dar ele vor fi vii. “te iubesc” aș șopti să nu audă nici sufletul din tine, să nu aud nici eu în inimă. Și ne-am locui pe rând în teiubescurile noastre mici, ca niște colibe, sau mari, la fel de mari ca niște castele. Nu, de nisip nu, ci trainice și dure, ziduri întregi ridicate pe rând, pe orizontală, pe verticală.

Nu minți adevărul! Cuvântează-l până la crezare. Eu am să te cred! Tu?