MIRAJUL DEȘERT

Mă aflu între inundație și secetă;

Cu gura udă de arșița nisipului,

Privind cu jind la mirajul insulei de apă din mijlocul oceanului deșert…

Apa îmi seacă măruntaiele, apoi le sfărâmă în fragmente secate,

Iar soarele devine din ce în ce mai pătrunzător.

Îmi e sete…

Îmi e torid de sete de răcoare…

Pielea arsă descoperă țesutul crud inundat de sudoare,

Sângele îngheață uimit de incertitudinea pătrunzătoare a soarelui.

Uite, duna aceea! Aceea care adumbrește mirajul!

Ascunde un oraș de sticlă sub care curge apă…

Și sânge… Un corp viu prin care se văd vene și nervi

Și care pare a respira în voie aerul cald…

Același care, acum, îmi arde plămânii,

Același care injectează focul în vene.

Rușinoasă de setea mea mă afund în nisip și dorm…

Somnul lung al temerii,

Al chipului încremenit de lipsa vitalității…

Și aștept să vină ploaia. Aștept!

PENTRU ÎNCĂ UN AN…

Pomii ăștia…

Pomii ăștia care înconjoară parcul au obiceiul să danseze.

Oamenii trec nepăsători pe lângă ei și nici nu-i văd mișcându-se;

Se țin uniți ram de ram, creangă lângă creangă,

Ba chiar înfloresc la unison.

Banca asta pe care stăm…

Pe care ne-a prins ploaia și pe care încă stăm așezați…

Uzi până la piele… până la os… până la suflet…

A fost odată un copac. Știi?

L-au tăiat și l-au tratat și ni l-au pus chiar aici…

Ca să ne așezăm… ca să ne permită să ne ținem de mână…

Ca să ne lase să ne trăim succesiv trăirile…

Care curg, una câte una, ca picăturile de ploaie…

Și parcul ăsta plin de viață în care ne plimbăm,

În ciuda ploii care nu ne iartă sentimentele…

Pe ale cărui alei urcăm greoi… apăsat –

Îmbătrâniți de trecerea vremii,

Uimiți că încă ne mai ține pasul semeț –

Își are dragostea lui în dansul copacilor;

El n-ar mai fi magic fără crengile lor împreunate.

Și știi cine le cântă?

Păsările care-și cheamă dragostea pentru încă un an.

Așa că, hai și noi, dragostea mea, să dansăm

Împreună cu copacii din parc.

Uzi până la esență ne vom învârti continuu și vom cânta…

Pentru încă un an.

SUB SEMNUL CĂLĂUZEI

Știi, nu există ieșire din locul în care suntem;

Chiar și martirii citadelei îsi au locul eternității aici,

Doar îi sărbătorim cu fast și vărsăm picături în cinstea lor.

Pare sumbru, dar ia-o ca pe un nou început,

Casa ta e dincolo de gardurile de beton și ceață și merită cinstită ca unul dintre ei.

Știi, nu vei mai simți nimic față de lumea ta…

Singurătatea îți va fi alinarea de dincolo de zgomote.

Nu te întrista, există lucruri mai surprinzătoare decât aceasta,

Am putea trăi infinitul sentimentelor, dar nu aici.

Știi, când plouă nu mai e loc de simplitate;

Cunoașterea după care ai umblat va dispărea subit

Scursă în pământ și dată hrană porumbeilor;

Nu vei mai avea nevoie de certitudini și nici de lucruri tangibile…

Vom zbura împreună către lumină, libertatea ne va fi singurul țel.

Nu te întrista de viața de noroi și oase,

Dincolo e totul, aici nu va mai rămâne nimic pentru tine.

Știi, vom plana către stele, vom vizita planete,

Vom arde sori în calea timpului și vom petrece milenii de profunzimi.

Nu te întrista dacă tu, cel ce mă urmezi, vei mai rămâne puțin aici,

Sigur va veni resemnarea să te acompanieze și să cânte cu tine.

Știi, uneori ultimul drum nu e chiar cel din urmă,

Mai sunt și alte drumuri și căi de străbătut până la final.

Mai rămâi un ceas sau două și vom reveni printre stele

Să căutăm un alt sens vieții.

Până atunci să ne jucăm cu sufletele, încă sunt dornice de zbenguială.

MAI DORMI!

Leneș, molcom, se varsă timpul în clepsidră

Iar eu mă uit la tine cum dormi; nimic nu te trezește,

Nici chiar zgomotele orașului.

Dimineața asta are iz de jazz cântat la pian, trompetă și saxofon

Acompaniate domol de o voce de femeie lascivă

Pe a cărui buze abia se lasă pronunțate cuvintele

Ca mai apoi să le îngâne.

Mă simt ca într-un film în alb, negru și tonuri de gri

În timp ce-mi beau ceaiul de ghimbir și scorțișoară cu miere.

Lumea de jos forfotă de agitație,

Sirene se aud printre claxoane și voci, larma crește,

Iar eu, cu ceaiul încălzindu-mi mâinile, deși în cameră e cald,

Mă așez să o privesc; încă nu vreau să te trezesc.

Visez să îmi trăiesc momentul din clepsidră.

Nu te mișca, nu-mi deranja senzația de cenușiu,

Las-o să curgă lin, nu vreau să îmi umpli dimineața cu mișcările tale,

Mai lasă-mă să îți aștept trezirea încă un ceas.

Căldura din cameră mă face să mă destind

Și încep să mă mișc pe ritmurile muzicii

Uitându-mă, din când în când, cu teamă că te vei trezi.

Te rog, mai acordă-mi încă un răgaz de fericire până la trezirea ta,

Dă-mi voie să îmi fie dor de tine treaz…

Acum mi-e dor de tine dormind.

Nu îmi strica plăcerea de a te ști vulnerabil

Cât timp îmi beau ceaiul și îți privesc goliciunea printre gene

În timp ce orașul își vede de viața lui fără noi.