Interzis/Interzisă

Ea despre el

– Uneori mă apucă un dor nebun să plec în căutarea lui… Dar nu o fac. Mereu îmi caut scuze să nu ies din casă, din oraş, din judeţ, din ţară… Şi el îşi găsea scuze ca să nu plece, „scuze masculne” le spunea el. Nu, din ţară n-am de ce să ies. Nici din judeţ sau din oraş. De ce aş ieşi?! Stă doar la câteva străzi depărtare de mine. Şi numai gândul ăsta mă face să mă înfior. Mi-ar plăcea un RomPol ca să-l dea în urmărire generală pe oraş, să îl caute, să-l urmărească şi să-mi vină apoi la uşă să-mi spună pe unde umblă, cu cine şi cât stă. Acum e singur, aşa cum mi-am dorit să îl ştiu întotdeauna. Ce egoistă am fost! Îmi venea să turbez când îl ştiam cu toate femeiuştile de mână sau în pat. Numai eu lipseam de acolo. Cred că întotdeauna mi-am dorit să ştiu ce vede el la toate acele fetiţe căutătoare de senzaţii tari în patul lui. Un număr pe tricou, asta cred ca aş fi fost. Mi-a fost teamă să nu fiu una din ele. Mi-a fost întotdeauna teamă de asta. Ceva special… da, ceva special aş fi vrut să existe ţntre noi, sexual vorbind. Ne ştim de aproape 25 de ani. Îţi închipui? Stăteam în aceeaşi bancă în clasa I. Nici acum nu-mi vine să cred cum banca aia ne-a legat pe viaţă. Parcă mi-ar fi fost frică să nu-mi pierd reperul după care să mă ghidez, şi el era reperul meu. În toţi anii ăştia am stat departe unul de altul vreo 5 ani, dar ne vedeam în vacanţe. Excursii cu prietenii… N-am lipsit niciodată, şi numai împreună eram. La munte, la mare, la Londra, la Sidney, împreună tot timpul. Toţi se aşteptau la ceva serios, dar n-am vrut. Ţineam cu dinţii de prietenia noastră. Niciodată nu l-am văzut ca pe un om matur. El a rămas acelaşi puştan teribilist. Nici eu n-am crescut în ochii lui, ştiu bine. Am rămas aceeaşi băieţoaică gata să-i bată „frăţeşte” pe spate pe băieţii care aveau nevoie de încurajare. Când am devenit feminină parcă a deschis ochii pentru prima dată. Mi-era jenă şi mi-era şi bine, toate într-o singură clipă. N-aveam ochii decât pentru el, iar el mă vedea pe mine parcă pentru prima dată. Din ziua aceea lucrurile au luat o întorsătură fizică, ne simţim unul pe altul şi ne devorăm sufletele, dar niciunul nu e gata să capituleze. Am acţionat aşa de teamă de a nu fi dezamăgiti unul de altul. A fost ceva de comun acord. Când eram plecaţi în excursii noi doi aveam camera noastră cu două paturi. Stăteam nopţil nedormiţi ca să ne simţim unul pe celălalt, ne jucam cu noi şi vroiam să vedem care face primul pas către celălalt. Niciunul nu îndrăznea. Eram şi dezamagiţi de noi, dar şi bucuroşi că ne-am trezit prieteni din nou, fără scuze deşarte dimineaţa, fără chinurile conştiinţelor noastre încărcate. Răsuflam uşuraţi, dar şi oftam în acelaşi timp. La drept vorbind, eu oftam mai mult decât respiram uşurată. Timpul nu e pierdut să începem ceva al nostru, dar parcă ne-am obişnuit să ne jucăm unul cu altul. Când s-a căsătorit am plâns ca nebuna trei zile, apoi am mers la nuntă. Ne-am distrat ca niciodată înainte. A fost prima dată când am acceptat femeia din viaţa lui. Eram chiar prietena ei bună. Şi acum am rămas prietene. Ne sunăm de zilele noastre de naştere. Ciudat e că nu ne-am simţit niciodată rivale. Eu eram „cealaltă”, dar avea atât de mare încredere în mine că nu i-a fost teamă că o să-l fac s-o înşele. Cănd a aflat că a fost înşelată a ştiut că n-am fost eu. Ea a venit la mine şi s-a plâns. Îmi povestea prin ce-i trecuse sufletul şi eu stăteam fără să-i spun nimic, doar o ascultam. Nu l-am condamnat niciodată, nu era treaba mea să fac asta. Nici acum nu-l condamn, ştiu ca a fost doar ceva de moment. Sufletul meu nu l-a condamnat pentru nimic. Spre deosebire de celelalte femei ale lui, ştiu că în sufletul lui eu mi-am avut întotdeauna partea mea, era constantă şi mi-era destinată mie. N-am vrut mai mult. De cele mai multe ori mergeam la el fără să mă cheme şi îl găseam plângând. Ne imbrăţişam şi atât. Nu era nevoie de mai mult, era doar momentul care dispărea aproape imediat. Unul din noi avea grijă de asta mereu. Apoi se ridica, îşi ştergea lacrimile şi ieşeam în oraş la o pizza sau să rătăcim aiurea cu maşina, fără o ţintă clară. Ne trezeam la mare fără să ne dăm seama pe ce drumuri mergem, ne cazam la un hotel al cărui nume îl uitam, luam întotdeauna o cameă cu două paturi pentru două sau trei zile şi apoi ne întorceam. Nu făceam nimic rău, doar colindam coclaurile ţării, râdeam mult, dormeam în maşină sau mâncam când simţeam că ne e prea tare foame ca să mai putem continua. Atunci slăbeam văzând cu ochii. Atunci ştiam să ne bucurăm de noi. Când s-a însurat am încetat tot. A fost ceva ce a trebuit să învăţăm din mers. Ajunsese să-mi fie ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. M-am bucurat cu faptul că am gândit întotdeauna înainte să acţionez sau să simt. E greu să vrei să fii parte din viaţa unui om de care ţi-e teamă să te atingi. Frica dezamăgirii e mai mult decăt aş suporta şi cu siguranţă n-aş suporta asta din partea lui. Aş trece peste orice dezamăgire, dar nu şi peste dezamăgirea lui. O singură data am avut momentul nostru. Era de ziua mea şi-mi aducea flori multe, ca de fiecare dată. Ştiam că va veni cu flori, însă niciodată nu erau aceleaşi ca şi data trezută. Era un fel de surpriză de-a lui ca să-mi arate cât mă preţuieşte. M-a găsit singură în casă, aproape plângând că nu e cu mine. Când i-am deschis uşa eram bucuroasă, dar se vedea că plânsesem. Am avut un fel de petrecere în doi vreo jumătate de oră. Dansam fără muzică. Nu ma lăsase să pun muzică. Eram obosiţi, dar tot vroiam să dansăm. Ne-am îmbrăţişat… Am fi continuat dacă n-ar fi sunat cineva la uşă. De atunci n-au mai fost momente, şi chiar dacă ar mai fi fost le-am fi ocolit. Ne place să visăm unul la altul. Ne avem unul pe altul, dar ne e teamă să recunoaştem. În el am încredere deplină, însă lângă el n-aş avea certitudinea fericirii depline. Nu poate nimeni să-mi spună că va fi bine cu siguranţă, că ne-am putea plictisi unul de altul imediat tocmai pentru că nu ne ridicăm la nivelul aşteptărilor celuilalt. Îl iubesc, dar nu-l văd lângă mine. E ca un tablou de Matisse care mă umple de bucurie, dar pe care nu-l voi avea niciodată. Bucuria pe care o am în faţa tabloului e doar o fericire de moment. A doua oară când îl voi mai avea in faţă va disparea toată acea emotie de inceput şi va rămâne doar o amintire frumoasă. Nu vreau ca el să fie o bucurie frumoasă şi trecută, vreau sa fie o bucurie permanentă. De asta nu vreau să fie al meu. Mă mulţumesc cu ce avem acum.

El despre ea

– Aşa sunt eu, la fel ca ea. Poate că o sa ne săturăm de situaţia asta. De fapt, eu m-am săturat la un moment dat de tot ce simt pentru ea şi m-am însurat, dar a revenit şi de asta m-am trezit divorţat. Cred că îmi place să trăiesc în incertitudine. Mi-e teamă să mă apropii de ea, teamă de dezamăgiri, de tristeţile ei, de mine mi-e teamă. Nu ştiu cum se face, dar cănd am nevoie de ea apare din neant, aproape instantaneu. Parcă vine chemată de gândurile mele nerostite. Nu-mi vorbeşte, stă lângă mine, mă îmbrăţişează şi totul dispare. Ea e singura certitudine în viaţa mea. N-am incredere în nimeni aşa cum am încredere în ea. E de ajuns să spună „Vino!” şi ajung imediat la ea fără să cer explicaţii. Însă mi-e teamă de ea, de ce simte pentru mine, de ce simt eu pentru ea… E ca o fată prea tănără şi prea pură ca să fie întinată. Mi-e teamă de viaţa cu ea. E ciudat, dar când eram tânăr n-aş fi vrut să am cu ea nici un fel de relaţie fizică. Femeile din viaţa mea nu erau ca ea, erau frivole şi uşor de băgat în pat. Toate acele femei îmi satisfăceau corpul, însă ea îmi satisfăcea mintea. Am fost despărţiţi cinci ani, ani în care fiecare a încercat să-şi croiască un drum în viaţă. Ne vedeam în vacanţe, plecam de nebuni cu maşina fără să avem o ţintă, ne trezeam la munte prin Moldova şi închiriam câte o cameră cu două paturi la cine ştie ce cabană ca să schiem, plecam în Grecia sau Turcia şi ne plimbam pe plajă, vedeam apusul sau răsăritul de mână, ne zâmbeam, apoi simţeam teama noastră de mai mult şi ne speriam. Ne despărţeam pentru o jumătate de zi ca apoi să ne întâlnim în cameră unde discutam tot felul de bazaconii. Acele momente dispăreau, şi chiar dacă nu dispăreau, nu avea rost să le discutăm. La sfârşitul celor cinci ani am ajuns să ne întoarcem tot aici şi să tânjim unul după altul. Mintea ei e bariera mea, corpul meu e bariera ei. Suntem ca doi fraţi gata oricând să ajungem la incest dacă unul din nou n-ar avea minte mai multă ca celălalt. I-am dat un ultimatum, însă când să se apropie termenul limită mi-am găsit o nouă iubire. Avea răspunsul pregătit şi eu eram cu alta. A durut-o mult, dar a înţeles că nu se poate. Înainte de ziua căsătoriei n-am vazut-o câteva zile, însă la nuntă am observat cât de bucuroasă e. S-a oferit să ne boteze copilul, dar n-a avut şansa să facă asta. Cu timpul, ele două au devenit prietene bune. Iniţial am crezut că ele două plănuiesc cine ştie ce răzbunare împotriva mea, însă m-am înşelat când ea a depus divorţ. Mă bucur să ştiu că sunt amice şi se înţeleg bine. Se pare că a înţeles că n-o voi iubi niciodată cu adevarat şi cred că a înţeles şi motivul. N-o condamn că n-a mai vrut să stea lângă mine. Nu mi-a fost greu să mă obişnuiesc fără ea. E greu să realizezi că persoana lângă care ai stat un timp nu-ţi lipseşte, ca şi cum n-ar fi fost niciodată prezent. Îmi amintesc că într-o zi fosta mea soţie a vrut să mă facă gelos, dar n-a reuşit. Nu mi-a păsat de nimic, nu mi-a păsat de ea ca să mai fiu şi gelos. În schimb, mă gândeam tot timpul la prietena mea, ea era tot ce vroiam, tot ce am vrut mereu. Însă nu vreau să mi-o fac amantă. Dupa căsătorie mi-am zis că nu mai vreau să fiu însurat. Mi-e prea greu să renunţ la mine acum, parcă ar fi prea repede, parcă aş vrea să fiu eu cu mine, să mă înduplec pe mine că viaţa alături de ea nu e tocmai ce vreau… şi asta pentru că nu vreau să mă mai însor. Îşi imaginează cineva cât de ciudat sună? Să renunţ la viaţă şi la iubirea mea doar pentru că nu mai vreau să mă însor?! Ne lipseşte curajul de a fi împreună. Da, cred că asta ne lipşeste. Şi dorinţa de a schimba starea de fapt de acum în altceva care să ne rămână pentru totdeauna. Decizia ei cântâreşte cel mai mult. Dorinţa ei e cea mai importantă. Finalitatea jocului stă în mâinile ei, la fel şi eliberarea de îndoială în ceea ce mă priveşte. Îi e teamă că nu va fi o relaţie de durată. La drept vorbind, nici eu nu sunt sigur că ar putea dura. Nesiguranţa noastră ne strică viitorul. Ha! Ha! Ha! Uneori mă întreb ce fel de viitor poate fi lăsat în voia noastră, a indecişilor. Dumnezeu ne-a dat o pacoste pe cap: să ne facem singuri viitorul, să ne stricăm vieţile ca să avem după ce plânge când nu ne vom duce năzuiţele la îndeplinire. Tânjim atât unul după altul că ne e teamă să nu fim dezamăgiţi dacă acceptăm să fim împreună! Să fie iubirea asta doar o închipuire a noastră? Pare că ne comportăm stupid, cam prea stupid pentru nişte adulţi cu pretenţii de oameni maturi. Şi, totuşi, asta e povestea noastră. Una cu iz romantic. Una care merită spusă fetiţelor înainte de culcare şi înfrumuseţată cu prinţi şi zâne, spiriduşi, dragoni şi babe-cloanţe. E povestea noastră, aşa cum minţile noastre au făurit-o. Suntem noi, cei reali, temători, singuri şi însinguraţi, disperaţi, dar suntem reali. Ce ţine de interiorul nostru, de sentimentele noastre cele mai profunde, e al nostru şi nu merită spus nimănui.

Labirint obligatoriu

Cand am primit cartea doamnei Lucia Verona ma asteptam sa gasesc in acele pagini un roman comun. Nu stiu de ce, dar asta asteptam sa citesc. Promisesem si trebuia sa ma tin de cuvant. Mi-a placut de la inceput la final. Nu e o carte grea, e usoara, atat la propriu cat si la figurat. Un umor mai mult decat subtil, ceva intre umorul pur latinesc – fatis – si cel britanic, suplu si greu de observat daca nu te prinzi pe moment, iar daca nu esti in stare sa-l intelegi, lasa-te de meserie si apuca-te de altceva. Cei care i-au vazut piesele de teatru spun ca scrie foarte amuzant. Eu n-am vazut nici o piesa de-a dumneaei si tare as vrea sa fac asta. Autoarea insasi sustine ca daca nu scrie ca sa se prapadeasca ea de ras atunci nu mai scrie si punct. E prima carte de Lucia Verona pe care am avut-o in maini si imi doresc sa mai am parte de asemenea carti. Imi place ideea de a face din cititorii sai niste confesori. Veti gasi in ea multe, de la lene la exaltare, povesti comune si mai putin comune, idei si ganduri de tot felul, franturi de viata reala si imaginara. Ma bucur ca am citit-o. Mai vreau! Imi mai dati, doamna Lucia?

Astazi e ziua meaaaaa/ Zi mishtoaca ca mineeeee…

See this!

Cica azi e ziua mea. Bine, abia la 3 fara un sfert incepe ziua mea, dar fie, incepem de acum ca asa vrea muschiuletii mei cei delicati si suplii. Ce pot eu sa-mi urez? Imi urez sa nu mai fiu asa, sa fiu altfel, ca doar de asta se plange mama cand fac vreo boacana. Imi mai doresc sa fiu cu capul pe umeri, ca doar asa ma bate sora mea la cap atata. Imi doresc sa nu mai fiu atat de incapatanata si sa ma cert “cu toata lumea”, ca doar de asta ma “cert” cu tata (bine, el se cearta cu mine, eu stau si-l privesc).

Ei, dar pe mine nu ma intreaba nimeni ce vreau? Mai am putin si schimb prefixul, iar asta se va intampla la anul, daca stau bine sa numar. OK! Ce vreau eu? Nu stiu ce vreau, mai exact. 😀 Vreau sa raman asa cum sunt, dar sa ma schimb; sa fiu cu capul pe umeri, dar sa nu fiu; sa nu fiu incapatanata, dar sa fiu… Ce vorbiti voi, Franz?! Vreau sa fiu eu! Alta mai buna n-aveti de unde face rost, alta mai proasta s-ar putea sa aveti de unde face rost, dar mi-e ca veti regreta. Asa ca pofta-n cui si ciucu’ mic, ca eu sunt la putere, ati inteles?

Si cum nu-mi merge Youtubul zilele astea, as vrea sa primesc de la cine o intra azi la mine pe blog cate o melodie care sa nu fie de pe Youtube. Asa, ca dedication pt je ca merit, zic eu. Ia sa vad, primesc ceva? Ceva de genul asta? Cred ca da, asa as vrea sa fie (am vazut-o la Mirko si mi-am zis ca ar fi pacat sa nu o ascult).

O intalnire cu bloggeri

Mi-a luat azi destul timp sa ma pregatesc pt intalnirea cu bloggerii argeseni. Dupa ce l-am sunat pe Geocer sa-l intreb mai bine cum se ajunge la “Libraria mea”, o ceainarie cu biblioteca la parter m-am decis ca cel mai bine iau taxiul sa ma duca pana acolo. Nu mai fusesem de mult si aveam nevoie de o iesire cu niste necunoscuti (de parca acum 2 saptamani n-am facut acelasi lucru, dar fie). Cam scumpe cartile. Normal, n-aveam la mine decat 50 ron, ce sa-mi mai iau si carti din ei!?

Am ajuns acolo, l-am sunat din nou pe George ca sa-l intreb unde e, el fiind singurul pe care il cunosteam. Cand a venit el a trecut pe langa mine. Eu eram jos, la carti. Acum pot sa spun ca stiu pe cativa, dar nu pe toti cei prezenti in seara asta acolo. Timiditatea asta a mea, bat-o vina, ar fi trebuit sa ma duc la ei sa-i intreb de vorba eu. Cand am plecat… Dar mai e pana atunci.

Cand am ajuns in sfarsit la masa am descoperit ca erau doi baieti si o fata: George, Cangurul si Ioana, discutau despre nenorocirea care i-a incercat si din care au scapat. Dar o sa povestesc asta putin mai incolo. Mi-au dat chelnerii un meniu sa-mi aleg de acolo, insa mi-am zis ca nu cred sa aiba toate retetele alea trecute in caiet, asa ca mi-am comandat o ciocolata alba calda, desi imi facea cu ochiul un Irish Cream, dar am renuntat pt ca am vazut scris “wiskey” si mi-am zis ca nu e cazul sa ma imbat. Cand am primit ciocolata calda am descoperit ca e foarte groasa si ca avea bucatele de alune sau migdale in ea si fulgi de ciocolata. Am intrat in panica, deja nu stiam ce sa fac cu ea. Noroc cu lingurita care mi-a facut semn sa o folosesc in caz de urgenta si am folosit-o. Ce sa fac, la taranoaia mea se obisnuia ciocolata lichida, aici era ca si budinca. Faina cioco.

Apoi a venit Papabembe, africanul roman cu radacini Zimbabwene (daca nu ma insel, dar daca ma insel il rog sa ma corecteze), pe numele lui adevarat Remus, cu care am ras si am vorbit numai prostii. Bineinteles, m-am facut de ras cu replici nu tocmai inteligente, dar asta face parte din procesul meu de autocunoastere (Cum gasesc eu explicatii la orice! N-am vazut asa ceva!). Mai tarziu au venit si Oana cu Sorin racit cobza si care si-a facut si el blog de vreo 5 zile. Fain cuplu. Ema a venit si ea (nu mai tin minte cand) si apoi altii… A fost frumos. Am ras, am vorbit despre Mile Carpenisan (sa dea Domnul sa-si revina, ca altfel intru in depresii), despre cartea Oanei, i-am fatait pe chelnerii aia asa de tare ca s-au incurcat in comenzi. Pe la 9 si un sfert am plecat, altfel pierdeam masina ca sa pot ajunge acasa (cum sunt eu numai dupa masini sa nu le pierd, n-am vazut!) si n-aveam chef sa stau in Pitesti la tata o noapte. Cand am plecat m-am trezit cu un “Sarut mana!” din partea Ioanei, lucru care m-a facut sa zambesc pana am ajuns acasa.

Ce sa mai, chiar a fost fain. Ma asteptam sa fie ceva mai literara treaba, dar ma bucur ca nu e asa. Nu merge sa fim prea seriosi, altfel ne-am “pierde uzul ratiunii”.

Asa, acum sa povestesc despre intamplarea Ioanei si a prietenului ei, Dan care locuiau intr-un apartament intr-un bloc vechi si fara incalzire centrala. proprietarul a bagai un boiler pt apa calda, insa cine l-a montat n-a stiut s-o faca, asa ca boilerul avea scurgeri de monoxid de carbon in baie, probabil ca gazul se scurgea prin pexalul care mergea in baie. Ioana a lesinat de vreo 2 ori, asa ca au decis sa se mute de acolo. La scurt timp proprietarul a contractat alti doi tineri fara sa repare defectiunea de la boiler. Fata a murit in baie intoxicata. Dupa spusele Ioanei, proprietarul e inca liber si nu se asteapta sa fie  inchis de nimeni, nici macar in baia cu bucluc.

Asa, acum cu Mile Carpenisan care e in coma la spitalul judetean din Timisoara. Are nevoie neaparata de sange grupa A2. E in coma din cauza nui furuncul care a dus la septicemie. Cei din Timisoara sunt rugati sa mearga sa doneze sange. E pacat de omul asta, a facut enorm pt tara asta si pt jurnalizm, in general. Sa-i tinem pumnii sa isi revina.

Salvarea (continuare) “Family matters”

Cristina bătu în uşa camerei lui Andrei. Încerca să îşi dea seama ce face ascultând la uşă, dar nu se auzea nici un zgomot. Bătu mai tare, dar nici un răspuns. Încercă să deschida uşa, strigă, dar nu răspundea nimeni. Era încuiat pe dinăuntru. Forţă clanţa ca o isterică ţipând in continuare să deschida, imaginându-şi fratele în nişte ipostaze nu tocmai plăcute.

– Andrei, deschide odată! Andrei, deschide, n-auzi?!

Somnoros, Andrei se ridică leneş din pat si descuie uşa. O intâmpina un miros greu, de stătut.

– Ce vrei? Mi-e somn, n-am dormit toată noaptea. De ce trebuie să mă trezească toată lumea când dorm?

Uimită de dezordinea din cameră, se aplecă sa adune câteva haine murdare cu gândul să înlăture din calea ei mizeria, dar se lăsă păgubaşă.

– Ce vreau? M-am săturat de tine şi de toanele tale. Mama plânge ca nebuna că nu mai ştie ce să-i facă băiatului ei să iasă din starea in care se afla, eu muncesc ca un robot să-ţi dau ţie bani să ieşi pe unde ieşi.

– Îţi vrei banii înapoi? Uite-ţi banii. N-am cheltuit nimic din toti câţi mi-ai dat. Şi nu e treaba ta pe unde ies, cu cine şi dacă cheltuiesc bani pe ceva. N-am bani, nu cletui. E simplu, nu?

Andrei ridică furios salteaua şi de sub ea scoase un teanc mare de bani. Între bancnote erau bucăţele de hârtie pe care erau scrise data şi ora la care luase banii.

– Uite-i, i-ai pe toţi. N-am avut niciodată nevoie de ei. Nu mă poate nimeni ajuta, dar v-am cerut bani pentru ca aveam nevoie de atenţie din partea voastră. Nici de asta nu mai am parte acum.

– Atenţie? Nu meriţi atenţie. M-am săturat de tine, vreau viaţa mea. Nu sunt obligată să te mai suport. Te-am ajutat c’nd a fost nevoie, acum nu se mai poate. Te joci cu minţile noastre, ale tuturor. Nu faci decât să ne întorci unii împotriva celorlalţi cu starea ta, îi bagi mamei prostii în cap despre mine, tata e aşa cum e… N-am nevoie de familia asta în care oamenii îşi bat joc de mine.

Lua teancul de bani si vru sa iasă, dar Andrei o opri. Era atât de furioasă că aproape îl pălmui. El opuse rezistentă şi îi bară calea. Vroia s-o facă să-l asculte, aşa de mult vroia să fie ascultat că aproape se cocoşă la nivelul feţei ei ca să-i vadă ochii.

– Ştii tu ce e aia familie? Uite, asta e familia! Nenorociţii aştia de oameni care suntem, noi, formăm o familie. Una care ar trebui să fie unită la bine, dar mai ales la greu. Spui că ţi-am mancat viata ajutându-mă să ies din starea în care sunt. Oare ştii tu cum e să ajungi o legumă din omul care erai? Nu ştii, tu ai avut parte de toate pentru că ţie îţi merge mintea. Mie nu-mi mai merge, e goală.

Îşi dădu cu pumnul în cap ca să-i sublinieze imposibilitatea de a gândi. Starea de nervozitate creştea în el atât de mult încât ochii i se măreau în orbite şi lacrimile îi curgeau mari pe obraji.

– Crezi ca dacă ţi-am încurcat legăturile cu prostul ăla de Cosmin ţi-am făcut vreun rău? Ai văzut cât de rău se purtau ai lui cu tine. Ai văzut cât de intelectuali se dădeau în faţa unei provinciale ca tine? Si de câte ori ai fost călcată în picioare doar pentru că lor nu le plăcea mutra ta si faptul ca nu erai bucureşteancă? Ai tras de el pentru că ai avut senzatia ca ţi-e bine lângă el, că ai şansa să fii fericită. Ai uitat cât de rău te purtai la telefon când erai cu el? Parcă erai de pe altă lume, familia asta a ta nu mai conta. Eşti în stare să calci pe cadavre dacă ai putea, ca să te vezi realizată. Şi cănd eşti dezamagită vii tot aici şi te plângi la toata lumea ce rău îţi e ţie şi căt de răi pot fi oamenii cu tine. Ai văzut cât de greu s-a lăsat înduplecat să plece de lângă ai lui ca să poată veni la noi. A stat o seară şi o noapte cu noi şi a fugit mâncând pământul. Şi acum vii la mine şi îmi reproşezi mie că ţi-am măncat viaţa? Cu ce drept? Alţii îţi mănâncă via’a, nu eu.

– Tot din cauza ta a plecat atunci, pentru c[ te-ai trezit să te cerţi cu tata şi s-a speriat, îi replică Cristina foarte nervoasă.

– Da? Serios? La ei nu se cearta nimeni niciodată, presupun. Nu se ceartă că îl tratează ca pe un sclav baborniţa aia bătrînă, fudulă şi îngâmfată. De câte ori ţi-am spus să gândeşti? De căte ori? Ţi-ai luat banii. Acum ieşi de aici până nu mă enervez şi mai tare.

Cristina tăcea uimită de reacţia lui şi se îndreptă spre uşă. Când ea ieşi, Andrei trânti uşa după ea şi o încuie din nou pe dinăuntru. Respiraţia îi era greoaie, ochii plini de lacrimi şi simţea oboseala pătrunzându-i adânc în creier. Pentru prima dată observa dezordinea din cameră, dar nu se apucă să facă curat. Se aşeză din nou în pat şi vorbi ca pentru el.

– Numai nevoia de bani îi mişca pe oameni, nicidecum nevoia de a cunoaşte. Cât mai mulţi bani, asta e tot ce fericeşte omul din ziua de azi. E doar o iluzie. Viaţa nu constă doar în a avea, trebuie să şi gândesşti.

Aşezat pe spate, vizibil liniştit, se uita acum în tavan şi număra petele lăsate de muşte şi ţânţari.

– E doar o iluzie…

Lala

Textul de fata nu se vrea critic. Sunt doar constatari personale.

Cineva spunea despre Lala Stireanu ca e vulgara, lucru de care ma indoiesc profund. Vulgaritatea face ca fiintele sa fie detestabile, sau, cel putin, indiferente. Nu ai cum sa nu o placi pe Lala, dar nici nu e un personaj pe care sa il iubesti. Imi imaginez ca Oana Stoica – Mujea nu si-a dorit asta de la cititorii ei. Nu-mi doresc sa o compar cu Agatha Christie, care il foloseste atat de des pe Hercule Poirot in cartile sale incat nutreste ura fata de el. Lala Stireanu e de sine statatoare, pur romaneasca, cu un vocabular colorat si bogat, nesigura si in acelasi timp sigura pe ea, luptand in continuu cu “stihiile” trecutului ei nu tocmai “simpatic”, avand intotdeauna senzatia ca va ramane singura, dar cazand prada usor mangaierilor unui “el” care i se baga in suflet si pt care face pasiuni fugare…

Mi-a luat 8 zile sa termin cele doua romane politiste ale Oanei Stoica – Mujea. Indicii anatomice este primul din cele doua romane politiste ale autoarei. Mi-a luat aproape 5 zile sa-l termin, asta si din cauza ca citeam inainte de culcare. E un roman putin intortocheat si greu, mai ales daca nu reusesti sa urmezi firul povestirii asa cum si l-a dorit Oana. Mi s-a intamplat sa ma intorc la paginile citite ca sa-mi dau seama de personaje. M-am pus in pielea ziaristei (vorba vine, ca eu nu seman cu ea deloc) si parca vedeam in fata ochilor toate acele situatii. Lala e prea diferita de caracterul meu, asa ca mi-e dificil sa fiu “in her shoes”. Un lucru care mi-a “displacut” a fost nevoia personajelor de a fuma la fiecare pagina cate 2 tigari, cel putin. Probabil daca-mi imaginam si fumul din povestiri ma trezeam ca ma ustura ochii.

Parfumul vaduvei negre e putin diferita de Indicii anatomice. Povestea curge mai usor, personajele sunt reale (cele mai multe din ele), aceeasi Lala rezolvand un caz in care nu dorea sa fie bagata, iar se fumeaza in nestire… Cartea e mai usoara decat cealalta, povestea nu e atat de intortocheata, are multe pasaje ilare, parca si Lala e putin mai permisiva, se simte mai atasata de personaje. Ideea e ca fara cealalta nu se poate citi aceasta. Exista si aici o mica neconcordanta, sa-i spunem asa. Pe la capitolul 11 unul dintre personaje vorbeste despre alte personaje ca si cum ar stii unde sunt, cand, de fapt, nu banuia nimeni ca sunt atat de aproape.

Insumate, daca ar fi sa adun toate acele tigari fumate s-ar aduna vreo 20 de pachete. 😀

Urmeaza Labirintul obligatoriu a doamnei Lucia Verona. Ce sa fac, citesc mai greu decat mi-as dori. Va dura cateva zile.

Un site cu si despre nevazatori

Azi am redescoperit un site cu si despre nevazatorii din Romania administrat de un fost coleg de scoala. Sunt lucruri interesante pe acest site, de la articole privind situatiile nevazatorilor din tara, pana la ultimele aparitii electronice care ii ajuta pe nevazatori sa se descurce mai bine. O sa vedeti ca o sa va placa.