Praf peste pamant

Sunt o samanta nefertila
intr-o mare de aer.
Deasupra, valuri de nori
Imi acopera soarele.
Sunt mica, un fir de praf,
intr-o lume ce creste mereu peste noi.

Si tot e viu in jurul meu.
Sunt triluri nestiute dinspre viata
ce doar cu viata adapa radacini
si cu dureri isi canta fericirea
de-a vietui curat, fara de saga.

Furnica pamantului roieste de zor
catre adancu-ntunecat si necuprins,
sa-si creasca viitorul semet si tare
ca ea insasi.
Albina zumzaie cotropitor
peste cetati de flori deschise catre soare.
Isi poarta fiinta catre alte zari.
Ea duce vis maret de cucerire,
si-n fiecare loc ce poposeste
transporta, dulce, dragostea de miere.

Ninsori de salcam se aseaza peste lume,
si vantul canta primavara
zburlind parul pamantului.
Bujori de sange isi lasa sa cada
petale ca pacatele primare.
Narcise solare tin locul soarelui real
penatru a face viata
firavelor vlastare mai usoara.

Mi-e teama de trecerea lumii,
ca-mbatranesc copacii, si flori, si lut.
Ea trebuie sa fie, praful nu,
c-acopera cu inutil tot ce e viata
si nu mai e nimic apoi,
doar smog si ceata
ce tot din praf au aparut.
Luciri de diamant, firave…
nimicuri fara rost, tot praf.
Si-apoi, la ce e bun pamantul
sa ne sustina clipa efemera?
Caci noi, biet colb salbatic si-ndaratnic,
ne-am asternut fara de rost in lume,
ca s-asezam farama de uitare
peste ce-a fost si va sa fie.