Caut un loc de munca

Pt ca e blogul meu personal, imi permit sa postez un anunt pe care mi-l doresc cu un rezultat bun. Scriu acest post in disperare de cauza, desi urasc sa ma plang de situatie.

Ma numesc Valentina-Elena Vitan, am 28 de ani si caut un loc de munca. Am terminat liceul la Buzau intr-o scoala pt copii cu deficiente de vedere ceea ce m-a facut sa-mi indrept pasii catre o specializare pt persoane cu deficiente de vedere: masajul. Am urmat cursurile Scolii Postliceale Sanitare de Balneo-Fizio-Terapie din Bucuresti, dar n-am profesat meseria decat in particular. Am continuat sa-mi definitivez studiile si am urmat cursurile Colegiului de Institutori/Invatatori a Universitatii din Pitesti, avand ca a doua specializare Limba Engleza.  In paralel am urmat cursurile Facultatii de Litere din cadrul aceleiasi universitati, specializarea Romana-Engleza. Nu am carte de munca pt ca in ultimii ani am avut niste probleme de sanatate destul de serioase care m-au impiedicat sa profesez. Imi place sa muncesc, sunt o persoana capabila in ciuda deficientelor mele si a aspectului fizic. Caut un loc de munca serios, in care sa primeze respectul, dorinta de munca si colegialitatea. Accept chiar si oferte care implica netul: publicitate de situri, traduceri din Romana in Engleza si din Engleza in Romana, predau engleza si romana online, si orice job ar putea aduce ceva bani.

Work in Progress

Intotdeauna am iubit trenurile. Ca stateam in gari cu orele, pe o caldura de putea topi chiar si fierul sau pe un frig de inghetau chiar si ideile in mine, intotdeauna am iubit trenurile. Alea care erau, alea care au venit, alea care vor veni, toate au in inima mea ideea de drum continuu. Plecam intotdeauna in vacante din punctul B de pe harta Romaniei, schimband intotdeauna trenul in alt punct B de pe aceeasi harta, ajungand cu trenul intr-un alt punct A de pe harta… sau facand drumul invers la sfarsit de vacanta, trezindu-ma cu noaptea in cap la 2-3 noaptea ca sa prindem personalul care ne ducea pana la jumatatea drumului ca sa putem lua altul care sa ne duca pana la destinatie…

Cred ca as putea spune ca daca as aduna zilele petrecute pe tren as fi vreo 2 ani. Mancam pe bagaje sau din pachetele cumparate de pe drum, facandu-mi-se frica de fiecare betiv care se apropia de bagajele mele ca nu cumva sa mi le fure, desi stiam ca am doar haine in ele si nimic mai mult, stand in picioare pe hol sau pe bagaje, si asteptand mereu sa ajung la destinatie cu inima plina de bucuria revederii celor pe care ii lasasem in urma. Cat iubeam anii aia! Nimic nu ma facea fericita ca acele zile in care ma simteam ca venind de la capatul lumii ca sa intalnesc aceiasi oameni de care ma despartisem cu cateva luni in urma, sa le povestesc intamplari sau sa ascult intamplarile lor, vorbind despre cartile citite si aratandu-ne rezumatele unul altuia…

Cat imi placea sa astept in gari, mai ales in Gara de Nord. Asteptam momentul cu bucurie, mai ales pt ca acolo imi luam ziare sau reviste pentru adolecenti pe care dadeam o gramada de bani, de unde imi cumparam prajiturele si foietaje cu miere sau cu visine si frisca, sau mancand de zorvreo jumatate de ora la cate un kebab urias si gustos dupa care abia mai puteam respira…

Back, safe and sound

Well, not as safe and sound as I wished, dar tot e mai bine. Bine, n-am plecat prea mult timp, numai 2 zile. In tot timpul asta incerc sa-mi delectez mintea nascocind bazaconii pseudoliterare, recitind “Romanul adolescentului miop” de Eliade┬á si spicuind cele cateva bloguri pe care le vizitez zilnic.

Ne-am cam jucat in ultimul timp de-a muzica postand Old music to remember old times, azi postam nice music to remember good times. Enjoy!

Mirajul internetului

Internetul inseamna comunicare, cam asa s-ar reduce toata aceasta panza de paianjen enorma, care creste si creste continuu usurand relatiile intre oameni. Insa e doar o aparenta. Azi a ajuns sa ne ocupe mai mult din jumatate din timpul nostru si avem impresia ca asa vom tine legaturile cu cei dragi. Oamenii se simt liberi sa comunice in fata unui computer. Nu mai e nevoie de atingeri pt ca deja stii ce simte celalalt tragand concluzii din ce scrie. Oare e asa? Cu internetul e usor sa pari ceva ce nu esti. E usor sa te ascunzi dupa o fotografie, sa-ti faci un profil, sa agati sau sa te lasi agatat. Sunt oameni care ajung sa aiba relatii virtuale cu oameni pe care nu ii vor atinge niciodata, ba chiar unii din ei vor intretine si relatii sexuale virtuale. E frustrant sa te trezesti cu oameni de genul asta care apar doar pt a se simti ei satisfacuti sexual de propriile maini in timp ce viseaza la corpuri perfecte pe are ti le atribuie tie, omul imperfect. Dupa ce si-au terminat treaba iti trimit un :* si inchid lasandu-te gol pe dinauntru si simtindu-te jenat ca ai acceptat asa ceva pt ca e nou si e la moda sau esti doar curios. Stiu, e sanatos, esti mai mult decat protejat, iti lasi imaginatia sa zburde in voie, dar… Problema e ce se intampla cand apare dorinta ca cei doi sa se intalneasca fata in fata. Sunt ei in stare sa duca la bun sfarsit ce au inceput pe net? Cei mai multi nu au curajul sa se manifeste asa si in realitate. Se spune ca e bine sa ai cat mai multe intalniri pt a avea ocazia sa alegi pe cel mai bun. Internetul iti da posibilitatea asta prin intermediul siturilor de socializare si matrimoniale, insa ce te faci cand te trezesti in fata ta cu un om cu mintile ratacite? Iti e total necunoscut, de cele mai multe ori nici nu corespunde imaginii pe care si-a facut-o ca sa te poata atrage pe tine, iar din punctul asta de vedere e o deceptie. Sa spunem ca reusesti sa treci peste deceptia asta. Dar ce se intampla mai departe?

Internautii sunt oameni obsedati de imaginea pe care o afiseaza. Isi impun niste limite sustinand sus si tare ca nu exista limite. Ajung sa se descrie in situatii fanteziste pt a atrage respectul celuilalt, iar ce mai important, fac sa se simta atrasi. In definitiv nu stie nimeni care-i adevarul despre ei. Creste stima de sine cu cat numarul prietenilor din liste creste, creste sentimentul de atotcunoastere si autocunoastere, sentimente total eronate fizic si real.

Unde ajungem? Ne mutilam sentimentele dupa bunul nostru plac. Ne indragostim de o imagine fictiva lucrata in photo-shop. Dependenta de computer e enorma. Unii chiar au ajuns sa inlocuiasca viata reala cu cea virtuala. Sinceritatea se deformeaza, se deformeaza caractere, si asta intr-o lume in plina deformare. Din pacate nu exista cale de intoarcere. Negam ca suntem depresivi, ne ascundem depresiile in spatele imaginilor pe care le afisam, ne falsificam sentimente si dorinte. Spunea cineva ca internetul face viata mai suportabila. Adevarul e ca internetul face viata insuportabila pt ca ajungem sa ne negam nevoile reale, viata, ocupand zilnic aceleasi scaune la aceleasi mese, uitand ca mai exista pixuri si hartie, uitand sa mai scriem de mana o scrisoare celui drag. Ne-am legat de internet, ne curge in vine, stam nopti intregi nedormiti ca sa putem “comunica” cu cei pe care ni-i alegem. Ironia e ca atunci cand doi oameni care au comunicat pe net un timp si vor sa se cunoasta fizic nu au ce sa-si spuna sau nu stiu sa comunice. Oameni care pe net au idei si se pot exprima liber ajung sa nu mai stie sa vorbeasca in realitate, sa se balbaie sau sa isi caute cuvintele.

Realitatea asta, desi lasa de dorit, e de preferat tuturor inchipuirilor omenesti si electronice. Siturile matrimoniale si de socializare au adus un plus in distrugerea omului. De acolo se racoleaza suflete mai abitir decat oameni. Copii de 13-14 ani care au profile pe aceste situri ajung vanatori adevarati de poze provocatoare. Un asemenea copil uita sau are nesansa sa nu invete niciodata ce inseamna onoare, orgoliu, omenie, cumpatare si toate acele atuuri pe care oamenii le au sau le-au avut odata. Copiii acestia devin sociopati, incapabili sa aiba sentimente reale sau sa distinga intre bine si rau, conectati continuu la o realitate virtuala care ii mutileaza.

Da, stiu, e usor, e la indemana, face parte din viata noastra ca o dependenta, pe unii ii ajuta sa gandeasca mai mult decat ii ajuta sa vorbeasca, pe altii sa isi scrie ideile mai usor folosind o tastatura decat folosind un pix si o hartie, dar prea i-am dat voie sa ne acapareze atat de mult.

Leapsa pe ministere

Via Sutu, via Califaru, via oricine mai vreti voi, incercam sa alegem ministrii perfecti pentru ministerele (im)perfecte ale tarii noastre. Si cum omul (ne)cinsteste locul, incercam sa alegem ministrii dupa culoare, putere, (in)capacitate si cate greseli gramaticale fac pe zi. Deci, daca as fi presedintele tarii pt o zi as alege ministrii astfel.

Prim-ministru: Vadim, ca sa fie si el macar o singura data in viata lui la putere.
Ministerul administra┼úiei ┼či internelor: Conu Dinu. E competent pt ca pe timpul lui Dinamo a luat cele mai multe cupe.
Ministerul afacerilor externe: Mircea Dindeal ca le are cu bozgorii din vale.

Ministerul agriculturii : ASR, printul consort Duda, ca are nume agricol.
Ministerul apărării naţionale: Tolea, ca a fost badigard. Stie sa apere, dar si sa mutileze la nevoie. 
Ministerul comunicaţiilor: Ciomu pt ca stie sa sectioneze cabluri si fire de comunicare.
Ministerul culturii : Naomi. O pun acolo numai cu conditia sa nu mai apara la OTV.
Ministerul dezvolt─ârii: Piedone, ca de cand e el se tot dezvolta in latime.
Ministerul economiei: Mircea Basescu, ca stie sa dea gata toate finantele in cel mai scurt timp.
Ministerul educaţiei: Marean Vanghele, ca le are cu Goagal.
Ministerul finanţelor: Stoica de la Caritas.

Ministerul IMM-urilor: Videanu, ca stie sa transforme parcurile in buticuri si baruri si sa cumpere pt Bucuresti borduri.
Ministerul justiţiei: Boc, pt ca justitia e mai mica decat el si e nevoie sa se mai vada si el din cand in cand mai mare ca toti ceilalti.
Ministerul mediului: Bivolaru, ca intra in el gunoaie si excremente la greu, si vom avea in sfarsit si noi o tara curata.
Ministerul muncii: Nene, pe tine te pun la ministerul muncii pt ca ti-e cam lene.

Ministerul sănătăţii: Gabriel Andronache
Ministerul tineretului ┼či sportului: Mircea Badea ca stie sa faca spagatul pe doua scaune.
Ministerul transporturilor: Nikita, pt ca are astfel sansa sa opreasca toate masinile cand i-o veni sa se sinucida.
Ministerul turismului: Daca Moscalifar n-a vrut sa imi dea ministerul mi l-am luat singura.

Ministerul de resort: Nu stiu cu ce se ocupa, nu stiu daca mai exista, nu stiu care e rolul lui, dar cautam si noi un arc si se rezolva.

Work in Progress

Imi amintesc cand imi spunea mama ca viata adevarata incepe odata cu inflorirea teilor, ca nimic altceva nu mai conteaza decat acele flori micute si mireasma lor. Bineinteles ca mama, in seninatatea ei, nu isi imagina ca ar putea iubi si altceva decat florile de tei. Probabil ca inca isi mai amintea de tata care ii daruise o crenguta de tei cand a cerut-o de sotie. Cat de frumos e sa iubesti sincer, dar din pacate toate isi au un capat. A venit militia si ni l-a luat, lasand-o pe mama cu mine inca nenascuta si cu un gol in suflet. Cred ca si-ar fi dorit sa ies baiat pt ca imi spunea mereu ca baietii fac toate lucrurile mai bine decat o fata. Nu stia cat de mahnita eram de toate cate imi spunea, dar eu eram mica si credeam ca toate mamele vor baieti. Ma obisnuisem atat cu modul ei de a ma trata incat nici nu o mai bagam in seama. Uneori aveam zile intregi in care nu vorbeam incat parca si uitam de existenta ei, si poate, ea de existenta mea, dar cand o auzeam chemandu-ma cu voce aproape stinsa ca sa ma asez langa ea cand ii era prea dor de el, ma cuprindea un dor nespus de ea si simteam ca nimic nu mai exista decat ea, in acel moment, cu durerea ei, si eu, stand langa ea si incercand sa ii amintesc de toate cate imi povestise despre vremurile bune, despre tata si toata familia.

Eram un copil de vreo 15 ani. Revolutia m-a prins singura pe strazi, hoinarind printre cladirile cu geamuri sparte, aratand ca dupa un bombardament. Ici si colo pete de sange pe caldaram, palcuri de oameni stransi pentru a aduce schimbarea, scandand insistent “Jos Ceausescu!” si eu, incercand sa nu intru intre ei de teama sa nu ma bruscheze. Da, eram singura pe strada. Mama murise de 3 zile. Nu mai stiam pe nimeni care sa ma protejeze. Familia de care imi vorbise atat mama disparuse odata cu ea. Ma mahnea ca nimeni nu era in stare sa ma ia si sa ma tina cu el. Aveam 15 ani, aveam nevoie de un om matur care sa aiba grija de mine, si tosusi nu exista nimeni care sa faca asta. Caram dupa mine o sacosa de rafie verde in care aveam o rochita rosie de stamba si niste ciorapei rupti pe care mi daduse mama de ziua mea cu doi ani in urma. Mi-era frig, eram singura si mi-era foame. Ce poate sa faca un copil pe strazi in plina iarna, fara nici un sprijin de la nimeni? Stateam cu mama intr-un camin de nefamilisti. Dupa ce au ingropat-o nu ma puteam duce inapoi pentru ca locul in care statusem era dat acum altcuiva. As fi vrut sa ma adapostesc, insa nu gaseam nimic care sa imi ofere macar putina caldura. Era aproape noapte si simteam ca daca nu gasesc un loc ca sa ma adapostesc o sa ma impuste careva. In Gara de Nord era vanzoleala multa, oameni cu pancarde si steaguri veneau la Bucuresti ca sa demonstreze pentru libertate, copii care furau din gentile oamenilor prea preocupati de libertate ca sa fie atenti, tineri impartind manifeste anti-comunism si facand semnul victoriei entuziasmati ca au participat la scrierea istoriei in felul lor anonim…