Kevin Dutton

Imi place omul, chiar foarte mult. Zilele astea m-am apucat sa citesc pentru a doua oara “Intelepciunea psihopatilor”. O pandesc de mai bine de un an. O gasesc amuzanta, usor de inteles, destul de explicita si, lucru si mai amuzant, pe placul americanilor. Kevin Dutton, profesor de psihologie la Universitatea Cambridge, specializat in Stiinte Psihosociale, isi scrie cartea aproape jurnalistic. Nu de putine ori m-a pus pe ganduri. Interesant cum, povestind anumite intamplari sau situatii, reusesti sa razi si sa intelegi cum un termen atat de dificil ca psihopatia poate deveni ceva chiar ilar, mai ales atunci cand realizezi ca psihopatia are si o latura pozitiva. E ca si cum un om ar accepta sa se joace cu serpii veninosi razand de ei si cu ei, dar tinand in suflet o teama fireasca fata de neprevazut si o dorinta puternica de a incerca, pe cat posibil, sa se tina cat mai departe de ei. E placut sa razi cu ei, dar poate deveni cat se poate de neplacut sa razi de ei.

Dutton povesteste cu nonsalanta si in termeni accesibili necunoscatorului despre James Bond, Ted Bundy, Steve Jobs, chirurgi, manageri, politisti, generali, politicieni; aduce in discutie dileme si situatii; compara diferitele tulburari mintale; viziteaza inchisori de maxima siguranta si spitale de cercetare a psihopatiei, discuta cu psihopatii de zi cu zi si vorbeste cu ei despre iubire si ce inseamna pentru ei sentimentul.

Nu e o carte de capatai, ideea de investigare a criminalilor si incercarea de a gasi dedesubturile faptelor lor m-a fascinat dintotdeauna. Si daca ar fi sa adaug doua nume, fie chiar si personaje de carte, i-as adauga pe Sherlock Holmes si pe Hercule Poirot. Se incadreaza perfect in tipologie.

 

Un Mai mai Mai decat Mai

Adica mai ploios decat ne-am invatat in ultimii ani, si suntem abia pe 8. M-am lasat si eu dusa de vremea de afara si am lenevit, desi am o groaza de lucruri de facut. Nu ma incanta ideea, dar daca nu ma odihnesc acum nu voi face fata la ce ma asteapta. Imi doresc sa pictez, am nevoie sa pictez cu sufletul, sa ma colorez pe mine ca sa colorez si mediul din jur, dar sunt putin mai irascibila decat de obicei si nu am rabdare nici macar cu mine.

Ma incanta ideea primaverii, desi nu sunt capabila sa o privesc asa cum mi-as dori. Azi am luat narcise si nici pe acelea nu le-am mirosit. Am 38 de ani si ma uit in urma. Nu vad nimic serios si trainic, nu am nimic de care sa ma leg. Ba da, ma leg de studii, alea pe care le am si pe care le-am capatat cum m-a dus capul si inima. Sa zic ca am ceva experienta si in predare, nu asa de multa si nu asa de consistenta pe cat mi-as dori, dar ea exista. Ma gandesc la momentele in care trebuia sa trec peste praguri si mi se oprea respiratia pentru ca nu stiam cum sa le trec, mi se pareau de nedepasit. Nu ma apuca rasul si nici nu zambesc, au fost momente grele in care stima de sine era la cote alarmant de joase, atat de joase incat nu mai puteam sta nici in picioare de oboseala, ma agatam cu tot trupul de fiecare moment de bine ca sa pot merge mai departe. Acum sunt la fel de jos, dar din alte motive. Incerc sa nu ma mai plang nimanui, sa scrasnesc eu din dintii mei si sa nu mai spun nimanui oricat de prieteni si dispusi ar fi sa ma asculte. Continua lamentare nu face bine nimanui si starea mea de rau incarca negativ si pe celalalt, deci nu. Si nu sunt chiar singura, asta pana la un moment in timp cand totul devine nebunesc si disperant de dureros. Sa spunem ca pana la acel moment viata trebuie vazuta cu vioiciune si lumina, nu? Sperante sunt, eforturi uriase de depus, schimbari de facut, viata de trait, situatii de depasit.

Abia e Mai si deja spun despre anul asta ca e cel mai dificil an pe care l-am trait vreodata. Si inca mai sunt 7 luni din el.