Ii ascult de mult pe cei de la Porcupine Tree, insa niciodata nu i-am ascultat cu atentie. Imi place mult Steven Wilson, chiar daca vocea lui nu iese din comun, dar pentru faptul ca la varsta lui (51 de ani) sfideaza timpul si pentru ca e unul din cei mai buni chitaristi autodidacti ai secolului asta. Imi plac mult pentru liricitatea cantecelor, pentru faptul ca nu refuza sa abordeze genul psihedelic, progresiv, metal si chiar si jazz.
Si putin Steven Wilson solo.
Ca intr-un joc de-a nebunii
imi astept intr-un colt
calaul
sa-mi mangaie pielea rugina.
Satula de mine
inca zambesc in fata lui
asteptand resemnata
privirea de vultur ce rupe
din carnea mea vie.
O ultima luna
ce-apare, venin sa improaste,
reflecta o lama de-argint
menita sa curme cruzimea
din ochii de vultur hulpav si hain.
Manerul asteapta rotund
haina mana ce va sa cuprinda
finalul de clipa din ochi asteptand
ca ultima luna sa se ingroape
adanc printre nori.
Eu stiu ca veninul din ea
mi-e ursit numai mie,
caci eu am cerut mangaierea
calaului vultur.
Se visa cu capul in poala lui, uitandu-se de jos la chipul lui luminat de zambet si ii zambea si ei sufletul. O caldura o invaluia si se simtea ca imbratisata de el, cea mai dulce imbratisare pe care ar fi simtit-o vreodata. Se visa pipaindu-i usor buzele cu varfurile degetelor, dintr-o data inima incepea sa bata cu putere si ramanea fara respiratie. O fericire imensa o cuprinse si lacrimi fierbinti ii curgeau pe obraz blestemand momentul asta. Totul era doar o iluzie, in mintea ei totul era doar dorinta. Mintea o lua inaintea inimii care, parca, ii cerea sa se mai opreasca in loc sa se poata odihni. Ca niciodata, ajunsese sa fuga de inima, stia ca tot ce simte e un orgoliu nemarginit in plina proces de ranire profunda, dar nu de faptele lui, ci de dorintele pe care nu si le putea indeplini.
Inainte de somn isi inchise usa camerei, sa nu fie deranjata, si se intinse in pat dorind sa isi regandeasca sentimentele. Era o munca ciudata si aproape imposibila, stia teoretic ca sentimentele nu se restabilizeaza intal, dar cugetul staruia ca ea sa faca asta. Intinsa in patul ei de culcare isi aseza totul in minte, recalcula senzatiile pe care le simtise de cu seara si stiu pe data ca erau doar in mintea ei. De teama de a nu fi considerata paranoica sau sa nu isi declanseze un episod schizofrenic, de parca asta ar fi putut sa faca!, alunga din mine ideea proasta cum ca el ar trimite bule de sapun care sa contina gandurile lui in eter si, luata de gandul asta, se vedea fiind furata de aceste bule de sapun si dusa pana la el, departe.
Cu Bruce Springsteen pe fundal audio, intr-un fel de stand-up comedy impletit cu muzica si glume (Netflix are destule surprize in caciula lui ca sa ma tina platitoare de abonament lunar), imi reconcep bilantul despre anul care tocmai a trecut.
Am devenit stabila si pe picioarele mele nu doar material, ci si emotional. Am iubit si am pierdut, am regretat si mi-am schimbat deciziile de teama sa nu pierd si farama de atentie pe care o mai primeam, dar am decis ca schimbarea trebuie sa vina. De cand ma stiu mi-a fost teama de schimbare, dar tocmai pentru ca mi-a fost teama am luat-o in coarne. Sunt berbec, deci trebuie sa se intample asta. Curaj am destul cat sa ma sustina pentru tot restul vietii si daca e sa revin stiu ca data viitoare voi face lucrurile ceva mai diferit. Satula sa las pe altii sa decida si pentru mine, am decis eu sa ma detasez, cu tot regretul pe care inca il simt, si sa schimb ce era de schimbat in mine. Esenta ramane, dar era nevoie de ceva care sa ma faca sa ma simt cu adevarat bine. Sunt bine cu mine. Inca mai am mult de munca, inca ma mai lupt su morile de vant, dar ce simt in mine imi place si cred ca asta conteaza in definitiv. O schimbare e si dorinta mea de a ma detasa de majoritatea lumii care se lega de mine emotional si care nu ma lasa sa fiu eu, cea care sunt. Am capatat ceva mai mult curaj sa spun ce simt fara sa imi mai fie teama ca voi deranja sau voi rani. Adevarul doare, dar cel mai rau doare realitatea pura si netrunchiata: nu e de datoria mea sa accept pe oricine oricum si sa trec cu vederea cand sufletul meu e calcat in picioare doar pentru bunul plac al unora. Viata mea e foarte importanta pentru mine si daca exista oameni care sa nu dea doi bani pe ceea ce sunt e fix treaba lor.
Anul asta a insemnat pentru mine maturizare. Daca inainte doar mi-o doream, acum o si capat. Am mult de munca si la capitolul asta, dar de munca nu mi-a fost frica niciodata. Recunosc ca maturizarea inseamna acceptarea singuratatii, dar mai inseamna si acceptarea faptului ca nu pot renunta la anumite valori pe care mi le-am facut de-a lungul anilor. Recunosc ca am incercat sa reinnod itele cu trecutul, dar eu nu mai sunt cea care eram atunci si la ce bun sa accept lucruri care nu sunt pentru mine? Compromisul fata de altii inseamna esecul meu, iar eu am nevoie sa merg inainte.
Baza mea a ramas locul de munca, singurul care m-a ajutat sa tin linia dreapya. Pentru a fi sigura ca voi avea drumul drept am ales sa invat sa descopar nevoile copiilor mei, iar pentru asta a trebuit sa constientizez lipsurile pe care le am in munca mea cu cei mici.
Pentru anul viitor imi doresc sa invat sa fiu puternica indiferent de ce ma asteapta, sa accept orice este benefic pentru mine, sa continuu schimbarea pentru ca ceea ce simt e complet nou si entuziasmant pentru mine, chiar daca parcursul e greoi si cu puseuri de nervi, si sa invat sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt. Sunt constienta ca nimic nu vine fara munca si fara speranta, deci capul sus ca dracul nu e atat de negru precum pare (cred ca am mai scris asta acum o vreme).
-De ce dispari? Acum, cand tu ai devenit centrul universului meu, stanca mea, sufletul meu drag, tu dispari. De ce dispari? De ce jocul asta perfid de-a sentimentele? Ma simt de parca as fi omorat din intamplare oameni si acum trebuie sa traiesc cu vina. Ma simt de parca as fi distrus Pamantul si acum regret ca am fost nimicitoarea vietii. Sunt disperata, intelegi?
Daca l-ar fi avut in fata ei sigur i-ar fi citit pe chip nepasarea si i-ar fi vazut ranjetul sau, ceel putin asa si l-a inchipuit ea. In mintea ei el putea fi orice, el putea face orice, putea sa se joace cu mintea ei la infinit, ar fi putut sa scrie pe peretii cladirilor ca o iubeste fara sa ii treaca numele lasand-o sa iti inchipuie ca sunt mesaje pentru femei straine norocoase ca sunt iubite…
Erau adesea momente in care, daca el ar fi vrut sa vina sa o ucida, s-ar fi lasat in voia lui, atat de greu era chinul ei. Obsedant de grele erau trairile si era de ajuns sa asculte o anumita melodie, singura, acea melodie, ca sa izbucneasca in hohote de plans aproape salbatic. Lacrimile ei mari continuau sa curga oricat de secata s-ar fi putut simti. Daca l-ar fi putut atinge, daca l-ar fi putut avea in fata ei l-ar fi legat de un scaun si l-ar fi supus la un interogatoriu riguros desre ceea ce simtea el. Dar nici asta n-ar fi fost de ajuns sa il faca sa vorbeasca. Cum se simtea putin atacat sau descoperit se retragea in cochilia lui pana disparea pericolul. Uneori si-l inchipuia ca pe un mic peste Arlequin care isi facuse casuta pe o anemona si care scotea nasul atunci cand pericolul disparea, desi era constient ca el insusi starnise acel pericol. Iar ea se simtea ratacitoare intre frazele citite, dornica sa afle ce se gaseste intre cuvintele lui, daca o respingea sau o chema, daca stanca ei era atat de arida si de rigida precum o simtea ea.
-Iti jur ca nu mai pot! Nu stiu ce sa cred, nu stiu ce vrei, nu stiu ce crezi, ma tii agatata de o iluzie. Daca tu crezi ca asta e viata te inseli amarnic. E calvarul vietii mele: sa te stiu, sa ma stii si sa nu te pot atinge, sa nu te pot simti. Doamne, de atatea ori mi-as fi dorit sa te pot avea in fata mea…
-Dac nici eu nu am simtit, nici eu nu am atins… Intelege ca nu pot pleca de aici. Asta e locul meu de veci, aici voi trai toata viata mea…
-Dar nu ti-a cerut nimeni sa pleci. Uite, vin eu la tine daca iti e mai usor. Fac oricat, oricum, nu conteaza, dar vin sa te vad macar o jumatate de ora,
-Vom vedea.
Valentina Vitan 