Prieteni de pahar – Viciu

Devenisem paranoic, nu mai vedeam decat paharul golit. Intotdeauna gol, eu nu mai simteam aburii bauturii invaluindu-mi mintea, eu eram alcoolul in sine. Ma scurgeam ca o picatura intr-un alambic, o bautura tare, o tarie, tuica de pufoaica. Exista mult rahat in mine si cerea sa fie dat afara. Eram o vidanja plina cu borhot uman si ceream sa fiu eliberat de ce era inauntrul meu. Imi vedeam finalul, eram cuprins de remuscari, visam noaptea, cand reuseam sa dorm, cum vine cineva si impusca pe strada si pe mine reuseste sa ma nimereasca in cap. Si, pac! Moarte subita. Fara regrete, sau, ma rog, singurul regret era ca n-avusesem ocazia sa beau un ultim pahar. Cand ma trezeam cautam cu frenezie de nebun sticla ca sa imi beau ultima dusca. Sticla era goala de cele mai multe ori. Cand mai era ceva in ea imi clateam gura si ziceam ca m-am spalat pe dinti.

Traumele mele mi le faceam singur. Ma trezeam abandonat chiar si de propriile deziluzii, imi doream sa fac orice, sa produc arta. Da, sa produc. Producerea de arta mi-ar fi adus mai multi bani de bautura. Cisterne intregi nu erau de ajuns ca sa ma inece. Singurul care ma salva si ma aducea macar pe calea sinuciderii din care ma intorceam beat era Claude Debussy. Era de ajuns sa ii ascult vreuna din arii ca sa ma apuce plansul ca sa am din nou remuscari. Uitasem cine am fost, uitasem si cine eram. Eram un biet betiv plin de borhot, o vidanja care se cerea golita si curatata. Niciodata un viciu nu parea mai lung ca betia, niciodata un viciu nu aducea mai multe dureri de cap decat alcoolul dimineata. Si ca sa ma trezesc mi-l puneam pe Debussy cu ochii inchisi, imi deschideam febril laptopul si pana sa ma trezesc de-a binelea el era déjà in mine, ma invaluia. Pianul ma invaluia, imi crestea pulsul, ma facea sa plang, mi se incingeau obrajii si urechile si izbucneam intr-un plans devastator, plin de convulsii, obsedat fiind sa respir, sa nu pierd si ultima suflare, altfel lesinam. Pana ajungeam la final se terminau acordurile de pian, eu eram déjà limpede la cap – atat cat puteam fi de limpede – cu mai putine dureri de cap, dornic sa muncesc, cu un gram de simpatie pentru mine, foarte dornic sa muncesc, extrem de dornic sa muncesc…

Pana seara eram devastat din nou de bautura. Pana seara eram beat manga, turta, praf, muci, imi rugam picioarele sa ma tina drept, fugea de mine ca o nebuna chiar si demnitatea. Si iar eram o vidanja plina de borhot. Agonizam. Ma agonizam pe mine, produsul viciului meu, eternul om dornic de mai mult. Ceea ce se dovedise a fi un experiment era, de fapt, pierderea propriului meu eu in viata. Visam sa dispar, sa explodez, imi ceream scuze de la orice sau oricine si ma apuca rasul. Odata chiar mi-am cerut scuze de la hartia igienica pe care aveam sa o folosesc la toaleta si am decis sa nu o folosesc. Am pus-o inapoi de unde o luasem, asa cum era, rupta, si am decis sa ma spal cu apa rece din closet in timp ce trageam apa. Radeam in sinea mea de gaselnita, eram eficient si curat. Dar fata pic de demnitate.

Advertisements

Prieteni de Pahar fara numar =)))

– Ma iubesti?! Spune ca ma iubesti!

– Nu!

– Uite, asta imi place mie la tine, cand ma astept mai putin ma trezesc luat pe sus cu raspunsuri diferite fata de ceea ce ma astept sa raspunzi.

– Nu, te astepti la raspunsuri care iti fac tie bine, dar nu sunt cele de care ai nevoie. Nu te iubesc. Nu te mai iubesc.

Ma uitam cu nesat la ea si imi venea sa urlu, era cel mai greu lucru pe care il puteam accepta.

– Esti bolnav, esti disperat, nu de mine ai nevoie. Iti stau in cale, tu nu ai nevoie de mine, imi spunea ea fixandu-ma din ochii ei mari, iar eu eram suspendat undeva intre pamant si cer, fara plasa de siguranta.

O priveam cu nesat de parca as fi privit-o ore in sir asa, fara sa clipesc de teama ca nu cumva sa dispara. Si dintr-o data am auzit in urechi Clar de luna a lui Claude Debussy, cel mai bun cantec pe care il puteam auzi in mintea mea in astfel de momente. Am inceput sa tremur si sa murmur cantecul aproape numai pentru mine. Il auzeam din ce in ce mai clar in urechi, imi inunda creierul si ma apuca o euforie de om beat .

-Ce tot spui tu acolo?

Ea era din alta lume, din alte vremuri; eu mi-l ascultam pe Debussy in urechi, beat de furie si euforic, atarnand cumva intre cer si pamant.

– Daca ar fi sa plutesc pe apa as face-o chiar acum.

– Ce ai spus? ea se uita mirata la mine si nu intelegea nimic din ce ii spuneam eu. Parca vorbesti pe alta limba.

– Sa fie ea a dracului de viata daca nu merita traita! Iuhu!!! Iuhu!!!

Am fugit de ea, departe de ea, mirata in continuare de reactia mea, avandu-l pe Debusy in minte si in urechi, alergand in nestire fara sa simt oboseala, nevoi, dureri. Eram liber, liber sa traiesc sau sa mor, liber de mine si de tot ce era in jur. Am alergat asa cred ca o bucata lunga de drum. Eram pe marginea soselei, singur, transpirat pana la piele si fericit. Cat de rara era fericirea asta la mine in suflet! As fi dat zi dupa zi sa ma simt asa mereu, as fi indurat chinul lumii daca as mai fi trait macar o data fericirea asta. Eram liber sa zburd, sa topai, nu imi pasa de ce ar fi zis lumea, eu eram cu mine si atat.

Cand m-am oprit din alergat eram departe deja. Brusc mi-am amintit ca imi uitasem hainele la ea in casa, dar nu m-as fi intors nici mort. Imi trebuia un plan de bataie, sa analizez starea in care sunt si sa aflu unde vreau sa merg. Debussy era deja tacut in mintea mea si am inceput sa fredonez o melodie necunoscuta dupa care sa imi numar pasii.

Depresia si singuratatea in haine sexi

in ultima vreme am ascultat cu totul altfel de muzica decat ascult in mod normal. Sursa mea de muzica a fost, in principal, Youtube. Tema generala: tristetea, singuratatea, asteptarea si lipsa de perspectiva. Si nu pentru ca m-as fi simtit neaparat singura sau lipsita de perspectiva, ci pentru ca asta a rezonat cu mine. Nu am sa inteleg niciodata de ce omenirea asociaza singuratatea, depresia si intristarea cu imagini de femei sexi, imbracata in desuuri si purtand tocuri de 15, avand o mima profund ingandurata si deprimata. In realitate o femeie care are parte de cele enumerate mai sus nu se va imbraca niciodata sexi si nu se va simti niciodata sexi in tristetea ei, nu isi va astepta niciodata iubirea sau momentul de glorie in desuuri si neglijee adoptand o pozitie sexi. Inteleg nevoia omenirii de a vedea frumusetea chiar si in cele mai negre ganduri, insa niciodata depresia si singuratatea, inutilitatea unei femei aflate intr-o asemenea stare nu se va imbunatati cu adevarat asa. O astfel de femeie va avea pe ea pijamale sau trening, va fi nemachiata cu parul neglijent, va purta sosete flausate si va plange avand tone de servetele murdare pe langa ea, o imagine departe de a fi sexi. N-am sa inteleg niciodata.