Nu văd nimic…
în afară de lumina mioapă a unui bec ce abia își pâlpâie
viața trecătoare.
Nu aud nimic…
în afara apei care curge, picătură cu picătură,
lovind pereții de porțelan ai ceștii de ceai
uitată murdară pe verandă.
Nu simt nimic…
în afara corpului meu ce zace afundat în salteaua moale.
Nu cred nimic…
în afară de faptul că timpul trece lent…
Nu gândesc nimic…
decât că mi-aș dori să mă amestec cu ploaia
și să adap din mine plantele.
Să fiu picătura.
Porii zidului transpiră spasmodic sudori care udă plăgi vechi, deschise;
Prin ele sângele țâșnește bucuros de libertatea câștigată,
Ca mai apoi să moară închegat de nerăbdarea ideii de viață.
Un ultim pas și apa ploii va șterge amintirea bucuriei;
Clișee în alb și negru apar în fața ochilor,
Clișee prin care se vede conturul vag negru al unui corp trasat
Pe marginea lumii, legat prin vene și nervii de ea.
Mirat de însemnătarea morții în viața de care nu vrea să se despartă,
Își duce clipa dincolo de limita traiului,
Rămânând mirat până la propria moarte, temător de neștiut,
Uitând că a murit câte puțin in fiecare moment al fiecărei zile.
“Să construim pe îndelete fabrici de carne,
În care sângele să rămână captiv și trist,
În egoismul sinelui la viață, putem să ținem prizonieri chiar îngeri.”
Dar nu era cale de întors!
Vestigii uitate în care încă bântuie fantomele sângelui vărsat
Se văd la marginea uitată a cetății.
Carnea e liberă, sângele încă visează libertăți câștigate cu prețul morții,
Ca să moară și el închegat de speranță.
SUNT O SALCIE PLETOASĂ
Sunt o salcie pletoasă, crescută lâng-o bancă, într-un parc;
În fiecare ram ce-mi curge în cascadă,
Se află câte-o frunză învechită,
Ce va așterne țesut, covoare de celule din lumină.
Fac umbră ierbii, dar pe trup îmi cresc ciuperci din spori
Pe care mușchi și mucegaiuri devin hrană;
Asfaltul dimprejur îmi arde rădăcina,
Chiar dacă afară-i soare, chiar dacă afară-i ger.
Vin uneori copii să-mi rupă crengi,
Crezând că, poate mâine, îmi vor crește noi;
Dar nici natura nu știe să mă-nalțe…
Să cresc semeț… să nu mă rup ușor.
Umorul îmi e viața, amorul… l-am uitat;
Din micii muguri-flori ce cad peste bordură…
Se irosesc cu vântul… poate vor naște-n zori,
Un alt SUNT, unul nou, deși viața-i perenă.
Nu știu decăt visa liniști fără de vină,
Căci vina mea eternă e capul meu plecat,
Mă-nalț spre cer cu viață, durere și dorință,
Și cresc mereu visănd la cerul prea înalt.
Valentina Vitan 