El m-a rapit si m-a inchis.
Sunt zile sau chiar ani de-atunci.
In jur sunt doar schelete mucezite
Si intuneric nerapus.
E doar o usa si-o fereastra,
iar la fereastra gratii reci.
Privind afara vad masini
iar in parbrize vad, umbrit,
doar cerul plin de nori
si nici un soare.
Nu mai am teama, a trecut.
Nu vreau sa mor, el o cunoaste.
Voi face numai ce vrea el
pentru un dram de viata-n plus.
Si zile trec , si imi e bine.
E frig, cimentu’ ma-npresoara.
Ca-ntr-o chilie prafuita
raman, nu pot privi afara.
Si de-l iubesc…
Mi-e teama, parca.
E ‘nalt, cu ochii scanteind.
In nebunia de pe fata
ii vad adesea chipul had.
I-am spus atunci, de prima oara:
“Nu vreau sa ma fortezi.
Hai, stai cuminte, ai rabdare.
Cu damele sa nu te pierzi
cu firea. E normal,
sunt tanara, frumoasa…”
Imi tot zambea mijindu-si dintii.
O vorba nu scotea.
Nu vreau sa stiu pacate nestiute,
nu-mi pasa ce a fost-nainte.
Eu sunt aici, el nu e singur.
Fluturi in stoluri-mi trec prin minte
si prin stomac.
Deci e iubire!
Si-o lupta se-nfiripa-n mine,
desi eu sunt, el n-are a face.
Cu maini tandre-mi strange hamul,
ma mangaie pe gat, pe spate.
Nu-i pasa de-l iubesc, o stie.
Imi rade-adesea prin fereastra
si vorbe dulci aud prin gand,
spre viitor indreapta, iara,
ochii cei mari si verzi, pierduti.
Continua in episodul urmator. Mai trebuie lucrat la urmare.
Valentina Vitan 