Iubind calaul

El m-a rapit si m-a inchis.
Sunt zile sau chiar ani de-atunci.
In jur sunt doar schelete mucezite
Si intuneric nerapus.
E doar o usa si-o fereastra,
iar la fereastra gratii reci.
Privind afara vad masini
iar in parbrize vad, umbrit,
doar cerul plin de nori
si nici un soare.
Nu mai am teama, a trecut.
Nu vreau sa mor, el o cunoaste.
Voi face numai ce vrea el
pentru un dram de viata-n plus.

Si zile trec , si imi e bine.
E frig, cimentu’ ma-npresoara.
Ca-ntr-o chilie prafuita
raman, nu pot privi afara.
Si de-l iubesc…
Mi-e teama, parca.
E ‘nalt, cu ochii scanteind.
In nebunia de pe fata
ii vad adesea chipul had.

I-am spus atunci, de prima oara:
“Nu vreau sa ma fortezi.
Hai, stai cuminte, ai rabdare.
Cu damele sa nu te pierzi
cu firea. E normal,
sunt tanara, frumoasa…”
Imi tot zambea mijindu-si dintii.
O vorba nu scotea.

Nu vreau sa stiu pacate nestiute,
nu-mi pasa ce a fost-nainte.
Eu sunt aici, el nu e singur.
Fluturi in stoluri-mi trec prin minte
si prin stomac.
Deci e iubire!
Si-o lupta se-nfiripa-n mine,
desi eu sunt, el n-are a face.

Cu maini tandre-mi strange hamul,
ma mangaie pe gat, pe spate.
Nu-i pasa de-l iubesc, o stie.
Imi rade-adesea prin fereastra
si vorbe dulci aud prin gand,
spre viitor indreapta, iara,
ochii cei mari si verzi, pierduti.

Continua in episodul urmator. Mai trebuie lucrat la urmare.

Advertisements

Ultima frunza

E toamna.
Sufletul meu s-a preschimbat in frunza
si moare.
O vad cazand,
dar nu mai am putere sa o prind.
E tarziu, foarte tarziu
sa mai sper ca va renaste.
Stiu ca va putrezi,
insa nu mai am viata sa o ridic.
Si chem vantul si o ridica,
o duce departe,
departe de radacinile mele.
E noapte acum si stau singura.
Era ultima frunza din mine

De ma iubesti (partial cu rima)

De ma iubesti,
Eu nu-ti port pica,
Si nici ranchiuna
Eu nu simt.
Nu stiu
Sa fi ‘cercat vreodata
Cu sufletul
Ca sa te strig.
Dar nu te vreau.

Si… O, durere!
Nu-i vina mea ca ma iubesti.
Mai lasa-ncolo disperarea.
In drumul tau te-npleticesti,
Incerci sa iti croiesti cararea
Iar numai tu stii ce doresti.

Dar, precum vezi,
Eu nu simt ‘nica.
Si la ce bun sa ma iubesti!?

Nu-ti cer nici soare
Si nici stele,
Nu-ti cer nici luna de pe cer.
Tot ce doresc in viata asta
E ca departe sa te stiu.

Eu cale lunga nu voi merge.
Stingher te vei simti,
Ce daca!
Nu sunt a ta si nu voi fi,

Ci lasa-ma, aici, sa stau,
Netulburata de iubire,
Caci inima in veci n-o dau
Oricui. Si chiar de-ai fi
Tu, singur pe pamant barbat,
Si eu femeie, singura,
Tot nu voi vrea sa fiu a ta.

Hai, lasa plansul, esti barbat!
Nu-mi cere-acuma sa te mangai.
Tu inimii i-ai fi jurat…
Si n-ai venit ca sa te sfatui
Cu mine-acum. Te-ai fi bagat
in seama… Sa te milui
N-as fi ezitat.
Adio, deci, eu am plecat,
Iar tu, te rog sa nu mai starui.

Culori din mine

Ce stinghera ma simt,
Si ce priveliste in mine.
Furtuna se asterne-ncet
Si urla valuri de albastru
Peste campii de ruginiu
Si violet.
Stelele-n cer imi par prea gri,
Iar galbenul imi poarta calea
Spre verdele intens din ochii tai.
Nimic din lumea asta nu-mi da pace,
Nici soare, si nici stele,
Si nici luna.
Doar eu, invesmantata in purpura,
Imi duc amarul spre neant.
Si strig durerea din adancu-mi,
Pastrand pe cerul gurii tale
Rosu aprins ca buzele-mi suave
Ce cu atata drag tu le saruti
Mereu.

Mi-am revenit

De la ultimul post am pictat doua tablouri, dar pe hartie. Am folosit tempera in locul culorilor de ulei, dar sunt multumita. Tema pentru saptamana asta era “vitraliu” si trebuia sa facem schite pe hartie folosind imaginatia noastra. Eu am lucrat doua schite, dar am fost atat de entuziasmata ca am hotarat sa le si pictez. Inca nu le-am facut poze, dar o sa fac la a doua lucrare pentru ca imi place mai mult. Nu m-am inspirat din nimic si a iesit mult mai bine. Imi doresc sa copiez din ce in ce mai rar. Pana si tabloul lui Rembrandt mi l-am insusit, atat de incapatanata sunt. Simt ca tot copiind imi pierd din inspiratie, ma pierd pe mine si las pe altul sa ma ocupe. Nu vreau sa ma intreb la ce se gandea pictorul cand a pictat un tablou, vreau sa pictez dupa chipul si asemanarea mea, altfel nu ajung niciunde.

Si, da, asta e singura modalitate de a ma linisti. Se pare ca tatal meu a avut, din nou, chef de harta cu mine si, pentru ca am pictat, nici nu mi-a pasat de el. Nici ca puteam fi mai bucuroasa ca am trecut peste cheful lui fara sa ii dau atentie.

Neincredere

De cand ma stiu nu am avut incredere in mine. Nici in ultimii ani nu mi-a crescut increderea in fortele proprii. Probabil de asta am ajuns sa studiez ceva la care nu m-as fi gandit niciodata ca o sa fac: pictura si desenul. Bine, desenul mai putin. nu sunt o foarte buna desenatoare si tocmnai din cauza asta nu m-am gandit prea mult nici la pictura. Intotdeauna am considerat ca e necesar sa stiu sa desenez bine ca apoi sa pot picta bine. Tocmai din cauza asta am cam inceput sa imi iau gandul de la pictura in ultima vreme. Am pierdut din imaginatie, am pierdut din curaj, din incapatanare si din entuziasm. Le-am recapat din nou in nici 10 minute de privit la tablouri de Van Gogh. Se pare ca am uitat de ce am vrut sa pictez si cine m-a luminat. Imi lipseste curajul si nebunia care l-a caracterizat. Da, si inconstienta. Asta m-a adus si pe mine sa studiez desenul, iar cand am devenit constienta de lipsa talentului meu la desen am constientizat ca nu e de mine. E tarziu, putin cam prea tarziu sa mai pot invata desenul cum trebuie. Imi lipseste ochiul, puterea de patrundere si capacitatea de a analiza subiectul in detaliu. Insa culorile… Ador culorile din tot sufletul. Ma incanta mai mult ca orice pe lume (dupa literatura), ma entuziasmeaza si ma imbata ca nimic altceva (in afara literaturii). Asta ma face sa merg mai departe. Sper sa nu cer prea mult profesorului meu daca ma hotarasc sa raman. Orice lucru nou pe care isi doreste sa ne invete nu se compara cu dorinta mea de culoare. Si tot panza ramane materialul de baza, tot uleiul si culorile de ulei imi raman in suflet. Mi-e dor de ele si sper sa le recastig vara asta, altfel am facut o munca degeaba.