chipuri acoperite îmi trec prin față învăluite în cârpe murdare;
cețuri greoaie se întretaie cu aburi fosforescenți ce aduc lumina artificial;
nu avem dreptate să ne trăim viețile liniștiți;
muzica încă ne îngână în urechi, ea exista deja pe fundalul rece al disperării,
pâlcuri de oameni ne cântau în urechi strigăte surde, apăsătoare…
și ceața încă cere să dăinuie în mintea comună
ca un văl știut și voluntar, ca o pâclă vâscoasă.
ceața curge, devine fluidă,
se amestecă lichid cu sufletele noastre dornice să transforme simplul în complex;
nu există punct și de la capăt,
existăm doar noi, complecși în simplitatea umorilor noastre.
sumbru, cadaveric și viu, totul se schimbă pe rând,
totul se analizează, una câte una, fiecare își ocupă locul cuvenit, la momentul convenit tacit.
vivacitatea pereților e dată de curgerea sângelui,
în timp ce vremea se alungește așa cum pensula întinde dâra de culoare;
ora se dilată, se alungește, secundele se dublează,
mișcările devin greoaie, se răresc…
totul în jur pare plastifiat, lucios, învăluit în folie,
păpuși de ceară se deformează de frig, se strâng, se umplu de picături de ploaie
care curg să ude cimentul… e coșmar sau e vis?!
zone de culoare plumburie distrage ochiul deprins să își concentreze atenția
prin dâre de alb ce luminează ceața greoaie, ca de lac vopsit și vâscos…
îngreunează fiecare pas pe străzile de ulei în care puțina lumină
aduce curcubeul plastifiat care curge lin în canalul de lângă trotuar.
aproape că e imposibil ca zgomotul să dispară,
vocile oamenilor ne rămân implantate în gânduri,
deși nu i-am mai auzit de mult glăsuind…
zgomote repetitive de picamer vor să distrugă betonul ce ține cerul;
respirații eliberate de zgomotul gol, dur, nasc în ființă crăpături
prin care se văd lumini oarbe și goale…
cerul le absoarbe flămând de speranța libertății de nori…
și nu-i e de-ajuns să renască senin.
Valentina Vitan 