2020

Uf! Anul asta a fost ciudat pentru tot globul, cumva am fost conectati unii la altii in mod online. Am castigat prieteni buni, inteligenti si intelegatori; am debutat cu poezii, desi mi-as fi dorit sa scriu proza; am depasit un hop care mi s-a parut de netrecut si suntem, oarecum, intregi, am citit oarecum mai mult decat inainte, dar am ascultat si mult teatru; am ascultat muzica multa si m-am lasat influentata de ea, am castigat si am pierdut in egala masura… cu alte cuvinte, a fost un an cu de toate si il pot numi chiar unul bun pentru mine, in ciuda pandemiei.

Inca nu stiu ce vreau pentru anul viitor, cert e ca anul asta am invatat sa am ceva mai multa rabdare.

IRESPIRABIL

chipuri acoperite îmi trec prin față învăluite în cârpe murdare;

cețuri greoaie se întretaie cu aburi fosforescenți ce aduc lumina artificial;

nu avem dreptate să ne trăim viețile liniștiți;

muzica încă ne îngână în urechi, ea exista deja pe fundalul rece al disperării,

pâlcuri de oameni ne cântau în urechi strigăte surde, apăsătoare…

și ceața încă cere să dăinuie în mintea comună

ca un văl știut și voluntar, ca o pâclă vâscoasă.

ceața curge, devine fluidă,

se amestecă lichid cu sufletele noastre dornice să transforme simplul în complex;

nu există punct și de la capăt,

existăm doar noi, complecși în simplitatea umorilor noastre.

sumbru, cadaveric și viu, totul se schimbă pe rând,

totul se analizează, una câte una, fiecare își ocupă locul cuvenit, la momentul convenit tacit.

vivacitatea pereților e dată de curgerea sângelui,

în timp ce vremea se alungește așa cum pensula întinde dâra de culoare;

ora se dilată, se alungește, secundele se dublează,

mișcările devin greoaie, se răresc…

totul în jur pare plastifiat, lucios, învăluit în folie,

păpuși de ceară se deformează de frig, se strâng, se umplu de picături de ploaie

care curg să ude cimentul… e coșmar sau e vis?!

zone de culoare plumburie distrage ochiul deprimat să își concentreze atenția

prin dâre de alb ce luminează ceața greoaie, ca de lac vopsit și vâscos…

îngreunează fiecare pas pe străzile de ulei în care puțina lumină

aduce curcubeul plastifiat care curge lin în canalul de lângă trotuar.

aproape că e imposibil ca zgomotul să dispară,

vocile oamenilor ne rămân implantate în gânduri,

deși nu i-am mai auzit de mult glăsuind…

zgomote repetitive de picamer vor să distrugă betonul ce ține cerul;

respirații eliberate de zgomotul gol, dur, nasc în ființă crăpături

prin care se văd lumini oarbe și goale…

cerul le absoarbe flămând de speranța libertății de nori…

și nu-i e de-ajuns să renască senin.