Cei apropiati cunosc foarte bine aversiunea mea fata de unele tipuri de barbati, mai precis fata de barbatii cu ifose si cu veleitati de cadane aflate in plina ascensiune. Nu suport cand barbatii cer fara sa merite. E drept ca exista si femei care cer fara sa merite, insa asta intr-un alt episod (deci, va urma).
Daca pentru unii barbati idealul lor in viata e femeia cu mustata, pentru unele femei idealul masculin e barbatul gospodin. Si nu e nimic gresit in a fi gospodin atata timp cat se ocupa cu adevarat de casa, gradina si, eventual, copii, dar pentru unii gospodinul inseamna barbatul care chiar nu face nimic in casa si nu are niciun aport. De niciun fel. Acel barbat care isi baga demisia de mai peste tot si care decide sa stea acasa din bruma de bani stransa si… din banii nevestei. Nevasta care trebuie sa sustina casa, sa creasca si copilul, sa gospodareasca si sa ii sustina si lui viciile. E vina ei ca suporta un astfel de comportament, e vina ei ca accepta un astfel de om langa ea. Egalitatea de sanse si de drepturi nu obliga femeia sa sustina financiar barbatul care devine o faptura suava si firava, gata oricand sa intre in crize emotionale cand se vede parasit de prea-mult sustinatoarea sotie. Aceeasi sotie care vrea sa scape de el, insa el devine un soi de ciuperca consumatoare de energie si de resurse vitale.
As mai spune ca ideea de casnicie doar de dragul copiilor e gresita. Un copil creste mai bine si mai sanatos fara un parinte recalcitrant decat cu doi aflati tot timpul la cutite si scrasnind din dinti. Da, sunt un om acid si rautacios, unul foarte subiectiv si adanc inradacinat in sublima incapatanare care il caracterizeaza, insa mai stiu ca eu, om cu capacitati fizice si fiziologice limitate, nu imi permit sa stau la mana nimanui ca sa ma intretina. Stiu ca voi ajunge eu, cumva, la o asemenea situatie, insa mai stiu ca tu, om intreg si cu capacitati reale, normal si plin de muschi, barbat, esti dator sa ajuti si sa sustii omul de langa tine oricum ar fi el, indiferent de ceea ce se petrece cu el, esti dator sa il ingrijesti si sa il iubesti. Sau sa il lasi in pace. Definitiv si irevocabil. Nu ramai langa un om caruia ii vei reprosa si felul in care se sterge la gura pentru ca acolo e martiriu autoimpus de ochii lumii si nu de realele lui nevoi. Nu ai voie sa il parasesti cand are cea mai mare nevoie de tine ca apoi sa te intorci. L-ai parasit, lasa-l parasit. Nu iti ridica nimeni statuie ca ii suporti hachitele sau ca iti suporta iesirile doar de teama de a nu fi singur. Veti fi doi oameni singuri dorind sa scapati unul de celalalt.
Mda, mi-am revarsat amarul si frustrarile. Si asa nu mai scrisesem de mult pe blog. A ramas cumva locul meu de dat cu capul, cel in care scriu ineptii si idei pentru ca de cele mai multe ori sunt incapabila sa le spun in viu grai. si atunci le scriu si ma descarc.
Si ca sa se inteleaga: nu suport chinul prin care unii ajung sa ii suporte pe altii doar pentru a se numi “familie”. Nu are nicio noima. Am trait toata viata intr-o astfel de “familie” cu tot ce a insemnat ea (batai, scandal, crize de isterie, plans pana la lesin, injuraturi, acuzatii gratuite) doar pentru ca unii oameni sunt incapabili sa isi dea dreumul unii altora ca sa traiasca in liniste si pace. Si poate ca titlul e prost ales, insa a fost pus si nu il mai schimb.
Valentina Vitan 