Cioburi dintr-un întreg, astea-mi sunt cuvinte;
Mi le înșir în față ca pe un joc și le compun,
Apoi le sparg, litere, și-mi pun mâna pe tâmple pentru noi idei.
Cuvintele curg, culori fără număr enumăr în minte,
Și-mi scriu muritoarele slove ce-mi adorm pe limbă
Ca pe un pat amorțit de tăceri.
Cuvintele pier când le mint, spuse-n grabă, ridicol ciobite;
Au colțuri vag rupte de veșnice suflări ce vor doar să respire
Nebun peste ele, parcă voind să-mi distrugă clădirea temeinic-a firii.
N-am glas a le spune, dar visul îmi iese și-atunci mi le scriu visător în eter,
Dorind să le simt etern pe retină și-n timpane să-mi cânte-n surdină tot el.
Cuvintele cioburi ce-mi stau între ziduri pot face-o imagine-a lumii eterne,
Vor scrie în minte tablouri deșarte și știu glăsui în urechi efemere lumi, multe,
De sare și mâl brun.
Pereți știu să urce, înalți pân’ la ceruri,
S-ascundă simțirea ce-a fost dezvelită ochilor mici ce-au vrut să privească în ea.
Acum, ziduri multe vor crește, zănatic, s-acopere spasme, dureri, umilințe,
Căci sufletu-acesta e cioburi, fărâme de crez și simțire
Ce-au fost un întreg rupt de cuvinte.
Valentina E. Vitan 