Am devorat doua din romanele lui saptamana trecuta. E un adevarat geniu, asta e sigur. Ce e si mai sigur e ca atrage cititorul de la primele cuvinte. Personajele nu sunt mutilate fizic ca in Star Trek sau ca in Razboiul Stelelor. Robotii sunt umanoizi, obiecte fara sentimente de care oamenii sunt dependenti, care urmeaza un cod strict. In romanele lui Asimov ei sunt singurii care par a ava o valoare fizica. Numai oamenii sunt inchistati in reactiile lor in ceea ce priveste evolutia robotilor, desi tot ei sunt cei ce vor sa ii faca din ce in ce mai evoluati. Oamenii sunt oameni, cu temeri si sentimente, in stare sa populeze galaxii, sa controleze planete departate sau apropiate de Soare, dar care toti au Pamantul ca planeta mama, cea care le-a dat istoria si din care isi au originile, planeta pe care o urasc sau o iubesc, casa unora, visul altora si pentru toti o enigma. Se pare ca nici peste cateva milioane de ani oamenii nu vor stii sa pretuiasca casa lor si vor trai departe de soare in orase pe verticala inalte de sute de etaje, fara sa aiba voie sa priveasca spre cer sau spre pamant, traind cu ajutorul pseudohranei (un fel de sera care creste un fel de ciuperci din car se poate face carnea si legumele si care, mi-am inchipuit eu, are gust la fel de sintetic ca ardeii chinzesti) intr-un fel de comunism obligatoriu cu iz de democratie.
Imi place enorm Asimov. Scrie relaxat, personajele pun prea multa baza pe logica, experimenteaza, gandesc, analizeaza, devin sociologi fara voie (unii devin cei mai buni in stiintele lor chiar daca sunt singurii care practica acea meserie)… Acum par utopice toate aceste lumi, insa mai tarziu…
Valentina Vitan 