Priveliştea a fost pentru mine o surpriză atât de mare şi o schimbare atât de mare faţă de peisajul plicticos de cărămidă şi mortar al Londrei, încât mi s-a părut că ţâşnesc într-o nouă viaţă şi într-un şuvoi de gânduri din clipa când mi-a apărut în faţa ochilor. O senzaţie nelămurită de a-mi fi pierdut brusc legătura cu trecutul, fără ca totuşi să fi dobândit impresii mai limpezi în ceea ce priveşte prezentul sau viitorul, a pus stăpânire pe mine. împrejurări petrecute cu câteva zile în urmă mi s-au şters din minte, de parcă se întâmplaseră cu luni şi luni în urmă. Modul amuzant în care Pesca îmi anunţase cum îmi găsise slujbă, seara de rămas bun pe care o petrecusem cu mama şi cu sora mea, chiar şi aventura misterioasă avută pe drumul de la Hampstead către casă — totul parcă se petrecuse într-o epocă anterioară a vieţii mele. Cu toate că femeia în alb dăinuia încă în mintea mea, chipul ei părea însă mai şters şi mai nelămurit.
Cu puţin înainte de nouă am coborât la parter, Servitorul solemn din seara precedentă m-a găsit rătăcind pe coridoare şi s-a îndurat de mine, conducându-mă în sufragerie unde se servea micul dejun. Aruncându-mi privirea în jurul meu, când omul a deschis uşa, am văzut o masă de sufragerie încărcată, aşezată în mijlocul unei încăperi lungi, cu mai multe ferestre. Mi-am îndreptat ochii de la masă către fereastra cea mai îndepărtată şi am văzut o femeie stând în picioare acolo, cu spatele întors spre mine. Din clipa în care am văzut-o, am fost izbit de nespusa frumuseţe a siluetei ei şi de graţia firească a atitudinii. Era înaltă, şi totuşi nu prea înaltă, bine făcută şi trupeşă, dar totuşi nu prea plină; capul se înălţa pe umeri cu o fermitate zveltă, mlădioasă; pieptul, perfecţiunea întruchipată pentru un bărbat, căci ocupa locul cuvenit, umplea rotunjimea cuvenită, avea frumuseţea firească, nedeformată de corset. Nu mă auzise intrând în odaie; mi-am îngăduit luxul s-o admir câteva clipe şi-apoi am mişcat unul din scaunele de lângă mine, folosându-l drept mijloc inofensiv de a -i atrage atenţia. S-a întors numaidecât spre mine. Eleganţa degajată a fiecărei mişcări a membrelor şi a trupului ei, de îndată ce a început să înainteze din celălalt capăt al încăperii, m-a umplut de nerăbdare să-i văd limpede faţa. S-a îndepărtat de fereastră — şi mi-am spus: «E brunetă». A înaintat câţiva paşi — şi mi-am spus: «E tânără».. S-a apropiat mai mult — şi mi-am spus (cu o uimire pentru care nu găsesc cuvinte ca s-o exprim): «E urâtă!» Niciodată vechea zicală că natura nu poate greşi n- a fost mai categoric contrazisă, niciodată aspectul promiţător al unei înfăţişări frumoase n-a fost mai straniu şi mai uimitor dezminţit de faţa şi de capul care o încoronau. Această doamnă avea un obraz aproape negricios, iar puful negru de deasupra buzei superioare era aproape o mustaţă; gura şi maxilarul mari, voluntare, masculine; ochii căprui, bulbucaţi, pătrunzători, hotărâţi; şi un păr des, negru ca pana- corbului, cu rădăcina neobişnuit de jos pe frunte. Expresia — vie, deschisă şi inteligentă — părea, cât timp nu vorbea, cu desăvârşire lipsită de farmecul feminin al blândeţii şi al maleabilităţii, fără de care frumuseţea celei mai desăvârşite femei rămâne o frumuseţe incompletă. Să vezi un asemenea chip aşezat pe nişte umeri pe care un sculptor ar fi dornic să-i modeleze; să fii fermecat de graţia simplă pe care o degajau membrele ei în mişcare, şi-apoi să simţi aproape o repulsie faţă de aspectul masculin al trăsăturilor cu care se sfârşea această siluetă perfectă, înseamnă să ai o senzaţie ciudat de apropiată de acea nelinişte pe care o resimţim cu toţii în somn. când recunoaştem, dar nu ne putem împăca cu anomaliile şi contradicţiile unui vis.
— Domnul Hartright? zise tânăra fată pe un ton întrebător; faţa ei negricioasă se lumină de un zâmbet, îndulcându-se şi devenind mai feminină din clipa când începu să vorbească. Aseară ne-am pierdut speranţa că vei mai veni şi ne-am dus la culcare ca de obicei. Te rog să primeşti scuzele noastre pentru această aparentă lipsă de atenţie din partea noastră şi dă-mi voie să mă prezint ca una din elevele dumitale. Să dăm mâna? Cred că va trebui s-o facem mai curând sau mai târziu, şi de ce n-ar fi mai
curând?
Aceste ciudate cuvinte de bun sosit fură rostite cu un glas limpede, melodios, plăcut. Mâna ce mi se întindea — cam mare, dar de o formă frumoasă — îmi fu oferită cu acea siguranţă degajată, neprefăcută a unei femei de familie bună. Ne-am aşezat împreună la masă într-un mod atât de intim şi familiar, de parcă ne cunoşteam de ani de zile şi ne dădusem întâlnire la Limmeridge House ca să stăm la taifas despre vremurile de odinioară.
— Sper că ai venit aici bine dispus, hotărât să-ţi faci şederea cât mai plăcută — continuă ea. în dimineaţa aceasta vei fi nevoit să începi prin a te mulţumi doar cu tovărăşia mea la micul dejun. Sora mea a rămas în odaia ei, pradă acelei boli, prin excelenţă feminină, o uşoară durere de cap, dar bătrâna ei guvernantă, doamna Vesey, o doftoriceşte cu un ceai întăritor. Unchiul meu, domnul Fairlie, nu ia masa cu noi niciodată: este invalid şi duce o viaţă de burlac în încăperile lui. Nu mai este nimeni în casă în afară de mine. Au mai fost două tinere, dar au plecat ieri, disperate. Şi nu-i de mirare, în tot timpul vizitei lor (din cauza infirmităţii domnului Fairlie) n-am putut aduce în casă nici o persoană de sex masculin care să flirteze, să danseze sau să flecărească; şi urmarea a fost că n-am făcut altceva decât să ne ciorovăim tot mereu, mai ales în timpul mesei. Cum îţi închipui că patru femei ar putea să cineze împreună singure în fiecare zi şi să nu se certe? Suntem atât de proaste, încât nu putem să întreţinem o conversaţie la masă. După cum vezi, n-am o părere prea bună despre sexul din care fac parte, domnule Hartright — ce preferi, ceai sau cafea? — nici o femeie n-are o părere prea bună despre
sexul din care face parte, deşi puţine sunt cele care o recunosc cu atâta sinceritate ca mine. Vai de mine, pari nedumerit! De ce? Te întrebi ce să serveşti la micul dejun? Sau eşti surprins de felul meu de a vorbi vrute şi nevrute? în primul caz, te sfătuiesc, prieteneşte, să nu te-atingi de şunca aceea rece de lângă dumneata şi să aştepţi până vine omleta, în cel de-al doilea caz, am să-ţi servesc nişte ceai ca să-ţi revii şi am să fac tot ceea ce poate face o femeie (prea puţin, fie vorba intre noi) ca să-mi ţin gura. îmi întinse o ceaşcă de ceai, râzând vesel. Torentul de vorbe şi familiaritatea ei vioaie faţă de un om cu totul necunoscut erau însoţite de o naturaleţe neprefăcută şi de o încredere înnăscută în sine şi în rangul ei, care l-ar fi ţinut la respect până şi pe cel mai îndrăzneţ bărbat. Cu toate că era cu neputinţă să fii formalist şi rezervat în prezenţa ei, era şi mai greu să-ţi îngădui unele libertăţi faţă de ea, fie chiar şi în gând. Simţeam asta instinctiv, deşi m-am molipsit şi eu de veselia ei, deşi am făcut tot posibilul să-i răspund în acelaşi mod deschis, plin de vioiciune.
— Da, da — zise ea. după ce i-am dat singura explicaţie care mi-a trecut prin minte în legătură cu privirea mea nedumerită — înţeleg. Eşti atât de străin în această casă, încât te uluiesc amănuntele familiare pe care le dau despre locatarii ei respectabili. E şi firesc: ar fi trebuit să mă gândesc mai
înainte, în orice caz, am să-mi repar pe loc greşeala. Ce ai zice să încep cu mine însămi, ca să sfârşesc cu acest subiect cât mai curând cu putinţă? Mă numesc Marian Halcombe; şi, ca orice femeie, dau dovadă de inexactitate numindu-l pe domnul Fairlie unchi şi pe domnişoara Fairlie soră. Mama a fost căsătorită de două ori: prima dată cu domnul Halcombe, tatăl meu, şi a doua oară cu domnul Fairlie, tatăl surorii mele vitrege, în afară de faptul că suntem amândouă orfane, ne deosebim cât se poate de mult în toate privinţele. Tatăl meu a fost un om sărac, iar tatăl domnişoarei Fairlie a fost bogat. Eu n-am nimic, iar ea are o avere. Eu sunt neagră şi urâtă, iar ea este blondă şi drăguţă. Toţi mă consideră arţăgoasă şi ciudată (pe bună dreptate), iar pe ea o consideră blânda şi încântătoare (pe şi mai bună dreptate). Pe scurt, ea e un înger, iar eu sunt… Gustă puţin din marmelada aceea, domnule Hartright, şi sfârşeşte dumneata însuţi fraza, în numele decenţei feminine. Ce să-ţi spun despre domnul Fairlie? Pe cinstea mea, habar n-am. Fără îndoială că, după micul dejun, va trimite după dumneata, aşa că îl vei putea studia singur, între timp pot să te informez că, în primul rând, el este fratele mai mic al răposatului domn Fairlie; în al doilea rând, că este burlac; şi, în al treilea rând, că este tutorele domnişoarei Fairlie. Eu nu vreau să trăiesc fără ea şi ea nu poate să trăiască fără mine; aşa se face că mă aflu aici, la Limmeridge House. Sora mea şi cu mine ţinem foarte mult una la cealaltă; ceea ce, vei spune, este cu totul inexplicabil în situaţia dată, şi sunt cu totul de acord cu dumneata, dar aşa este. Trebuie să ne placi pe amândouă, domnule Hartright, sau să nu ne placi pe nici una dintre noi; şi, ceea ce este şi mai plictisitor, va trebui să te mulţumeşti în exclusivitate cu societatea noastră. Doamna Vesey este o persoană admirabilă, care posedă toate virtuţile importante, dar nu contează cu nimic; iar domnul Fairlie este mult prea invalid pentru a putea ţine tovărăşie cuiva. Nu ştiu ce-i cu el, doctorii nu ştiu ce-i cu el şi nici el însuşi nu ştie ce-i cu el. Toţi spunem că e din cauza nervilor şi nimeni dintre noi nu ştie ce vrem să înţelegem prin asta. în orice caz, te sfătuiesc să-i satisfaci micile ciudăţenii când îl vei vedea astăzi. Admiră-i colecţia de monede, de stampe şi de acuarele, şi-i vei câştiga inima. Pe cuvânt, dacă te mulţumeşti cu liniştea vieţii de la ţară, nu văd de ce nu te-ai simţi foarte bine aici. De la micul dejun până la prânz vei fi ocupat cu desenele domnului Fairlie. După prânz, domnişoara Fairlie şi cu mine ne luăm la spinare caietele de schiţe şi ieşim să denaturăm natura, sub îndrumarea dumitale. Desenul este capriciul favorit al ei, nu al meu, ţine seama. Femeile nu pot să deseneze, mintea lor este prea fluşturatică şi ochii lor prea neatenţi. Nu contează, surorii mele îi place; aşa că eu risipesc vopsea şi stric hârtie de dragul ei, cu tot atâta sânge rece ca orice femeie din Anglia. Cât priveşte serile, cred că te putem ajuta noi să ţi le petreci. Domnişoara Fairlie cântă la pian minunat, în ceea ce mă priveşte, nu ştiu să deosebesc o notă de cealaltă, dar pot să mă măsor cu dumneata la şah, la table, la ecarte şi chiar (cu neajunsurile inevitabile ale condiţiei mele de femeie) la biliard. Ce părere aveţi de acest program? O să te împaci oare cu viaţa noastră liniştită, regulată? Sau ai de gând să fii fără astâmpăr şi să tânjeşti pe ascuns după schimbări şi aventură, în atmosfera monotonă de la Limmeridge House? Turuise întruna, pe tonul ei uşor zeflemitor, fără alte întreruperi din partea mea decât replicile neînsemnate pe care mi le cerea politeţea.
Valentina Vitan 