Mda…

Am o stare de greata fata de evenimentele din ultima vreme de nu imi vine sa cred. Sa fie asta semn ca inca as mai fi avut nevoie de niste timp liber pentru mine? Nu ma pot ocupa de nimic cu adevarat, se pare ca trag de mine ceva cam mult si nu e tocmai indicat sa ingurgitez ceva nemestecat in mod obligatoriu.

Ieri, Catalina (amandoua eramĀ echipa de la clasa I) mi-a spus ca am venit singura si am plecat 2 in 1, adica am plecat eu si a plecat si Maria mea, ea si Florina fiind luate de parinti inapoi. Mi s-a strans stomacul si mi-a parut rau tare pentru situatie. Nu de putine ori m-am gandit ce as fi putut face eu pentru Maria si ma trezeam cautand variante pentru a-i fi ei bine. Imi lipseste teribil. Si da, se stie ca nu e indicat ca profesorul sa se ataseze prea tare de elevii cu care lucreaza, ca se poate arata afectiune si nefiind foarte implicat in relatia pe care o are cu ei, ca pentru profesor e o datorie de onoare sa il ajute sa invete ca sa poata fi un adult capabil si pe picioarele lui, dar e singurul copil fata de care am simtit vreodata atasamant matern, desi n-am simtit niciodata ca mi-ar apartine. Cumva ea a reusit sa se detaseze mai usor de atasamentul pe care ni-l purtam una alteia.

13010744_863336953792264_5904936870333864463_n

Doua zalude sarite de pe fix, asemanatoare prin mentalitate si comportament.

 

Citesc…

… si realizez timpul pierdut asteptand ceva ce nu ar fi venit niciodata oricat de mult mi-as fi dorit. Cu cat citesc mai mult cu atat imi pierd mai tare increderea in mine, imi constientizez si mai tare defectele si incep sa ma inchid in cochilia proprie. Nu mai vreau durere, nu mai vreau nesiguranta; imi vine sa ma lipsesc de tot si sa dispar, sa nu ma mai stie nimeni un timp, sa imi vad de ale mele si cam atat. Nu ma simt in stare sa fac altceva decat sa muncesc si sa ma simt utila celorlalti, pentru ca pentru mine nu pot face mare lucru acum. Ar fi trebuit sa ma bucur de mine, de faptul ca sunt libera de cele mai multe constrangeri venite din exterior, dar realizez ca acele constrangeri veneau din interiorul meu de fapt. Imi ascult mintea in detrimentul inimii, in ea nu mai pot avea incredere. Ridic din nou zidurile si incep sa nu mai vad in jur nimic.

Ma bucur ca nu sunt un om care sa poata fi dominat de idei sau oameni, ca sunt puternica si voluntara, ca sunt pe picioarele mele si ca am mai multa stabilitate decat oricand. Cu timpul toate se vor aseza pe fagasul lor normal, dar ca, din nou, trebuie sa am rabdare sa vina momentul oportun pentru ele. Si atunci voi fi sigura ca totul a fost doar pentru a ma maturiza si pentru a creste sufleteste.