Month: July 2010

Imi lipseste muza

Ma asteptam ca in luna asta libera pe care o am pana la 1 septembrie sa pot scrie ceva care sa “make the difference”, dar se pare ca nu e chiar asa. Voiam sa scriu, sa-mi continui supliciul liric fata de cititorii mei constanti (sau mai putin constanti), dar actului meu de creatie ii lipseste momentul cheie (muza, mai bine spus). Sau poate sunt eu prea batuta in cap si nu reusesc sa ma adun ca sa ma pot concentra si sa ma asez in fata computerului. Pe hartie mi-e greu sa scriu pt ca mai apoi trebuie sa transcriu. Transcriind vad cuvintele care-si pierd sensul si modific, iar apoi textul va parea prea lucrat.

Apropos, v-am zis ca m-am angajat? Incep de la 1 septembrie, ca tot profesorul prost si incult. 😛 Si ce?! Profesorul sunt eu si ma voi descurca onorabil in meseria mea pt ca asa trebuie sa fie. Dupa 1 septembrie vor aparea pe blogul meu o serie de posturi despre deficiente, copii cu deficiente si lupta lor zilnica. O sa fie foarte interesant, va asigur.

by Categories: Eu 10 Comments

YEY!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Nici nu stiu cu ce sa incep. Cred ca o sa incep cu seara de alaltaieri cand sora mea mi-a spus ca o sa fie a doua zi sedinta publica la Liceul “Astra”. In momentul ala am realizat ca o sa iau post si am inceput sa plang ca descreierata de fericire. Ai mei dormeau, asa ca i-am trezit ca sa le spun. Eram sigura ca o sa iau, dar nu stiam unde. La drept vorbind, in momentul ala nici nu mai conta unde, important era sa fie. Noaptea am dormit zambind si avand lacrimi in ochii. A doua zi m-am prezentat acolo cu gandul ca o sa termin repede. Eram programati la 3 dupa-amiaza, dar am fost acolo la 1 jumatate. Trebuia sa stiu ce va fi, cum merg lucrurile, care posturi s-au luat la continuitate, ce posturi mai sunt libere… Inspectorii erau la Liceul “Balcescu” dand posturi altor specializari. Specializarea mea era ultima, asa ca mi-am zis ca la 4 o sa merg acasa. La 3 nu era picior de inspector la “Astra”, asa ca ne-am asezat pe banci ca sa asteptam. La 4 ne uitam deja sa vedem ce inspectori vin, dar directorul liceului ne anunta ca inspectorii vin la 5. Se face 5, la liceu nu a venit nimeni. La 6 ne-am trezit langa noi cu un reporter de la “Realitatea” care ne intreba de zor daca nu ne-am saturat sa asteptam atat. Nici nu-l auzisem pt ca venise tiptil langa noi si avea ascuns si microfonul la spate. Se stia ca de luni, de cand incepuse sedinta publica, inspectorii au stat si pana la 12 noaptea ca sa dea posturile de suplinitor candidatilor. Am fugit de ei, n-aveam chef sa stam la interviu. Fotograful ne-a spus ca n-are rost sa ne ascundem, ca ar trebui sa discutam despre sistem si despre felul in care ne trateaza. Replica noastra a fost ca pt painea amara pt care avem dreptul sa muncim trebuie sa stam. Cameramanul ne-a filmat, desi ii cerusem sa nu faca asta. Portarul nici nu era atent la ce se intampla. Nu-l interesa ca in scoala erau ziaristi, desi legea le interzice accesul acolo fara aprobarea directorilor.

Era 7, inspectorii tot n-au venit. Deja eram atat de plictisiti si de batuti de soare incat am inceput sa facem glume pe seama inspectorilor. Unii dintre noi care vedeau vreo ambulanta trecand incepeau sa spuna ca acolo se afla inspectorii si ambulanta ii duce la spitalul de nebuni, altii vedeau masini de politie si spuneau ca vin escortati ca sa nu fie batuti, altii se uitau dupa Dacii si isi inchipuiau ca au venit incognito. Abia la 9 si-au facut si ei aparitia. N-aveau cum sa ne amane pt ca a doua zi aveau alte specializari si alti candidati. Ce sa mai!? Am plecat de acolo la 1 noaptea. Ce-i drept, si cu post, exact acolo unde voiam eu, pe specializarea pe care am vrut eu sa lucrez. Am luat a 6-a din 12, cati eram. Cand mi-am auzit numele parca mi-era strain, parca nici nu era al meu, dar m-am ridicat in picioare cu buletinul in mana ca sa imi iau postul. Si am iesit plangand, de nervi, de oboseala, de plictiseala, de emotii… Nici nu mai eram in stare sa vorbesc, zambeam si plangeam in acelasi timp.

Acum sunt extrem de obosita pt ca n-am dormit aproape deloc, iar cand am dormit am visat ca mi se lua postul. Nu vreau sa ma bag inca in pat, vreau sa savurez inca momentul de asta noapte.

by Categories: Uncategorized 5 Comments

Namaiesti

Doream foarte mult sa merg acolo, dar nu mai ajungeam niciodata. Namaiestiul se afla in apropiata vecinatate a varfului Mateiasu, intre comunele Valea Mare si Dragosvale, dincolo de Campulung Muscel. In Namaiesti se afla o manastire sapata in stanca de piatra, o manastire foarte frumoasa de maicute care o ingrijesc cu foarte mare atentie. In continuare o sa postez niste poze pe care le-am facut azi in drumul nostru spre manastire. Din pacate, in manastire m-am ferit sa fac poze, desi as fi vrut. Peisajele sunt incantatoare. In Namaiesti se afla casa mamoriala George Toparceanu, casa care a apartinut familiei Toparceanu, care avea o gradina cu livada de 5000 de metrii patrati. Doamna de acolo, o foarte simpatica doamna, recita in nestire poezii ale poetului, gasind cate o strofa care sa se potriveasca perfect lucrurilor, animalutelor aciuate pe acolo sau ploii care dadea semne sa inceapa. Casa este mobilata in stil taranesc, cu carpete, covoare, pleduri si stergatoare, chiar si cu o lada de zestre. Singurul lucru de care m-am mirat e ca ma asteptam sa vad o biblioteca plina de carti vechi, dar asta lipsea. Imi spunea ca acele carti exista, dar sunt greu de intretinut si sunt tinuta intr-o arhiva speciala pt care Namaiestiul si Valea Mare au platit bani multi.

Varful Mateiasu
Manastirea Namaiesti
Varful Mateiasu
Comuna Valea Mare vazuta de la manastire

Casa Memoriala George Toparceanu
Casa memoriala G. Toparceanu
Dormitorul poetului mobilat in stil taranesc
Lada de zestre
by Categories: Uncategorized 6 Comments

Titularizare cantatoare

In ultimul timp am invatat ca singurul mod in care ma racoresc cel mai bine e sa ma apuc sa scriu. O sa folosesc aceeasi metoda si acum, dar nu sunt sigura ca voi reusi.

Titularizarea cantatoare – ca sa nu spun titularizare cu cantec – s-a desfasurat in alta parte decat eram obisnuita. Bine, am ales alta programa de pe care sa invat, si bineinteles, alta materie de studiat. Materia contine o groaza de termeni noi si nu prea (pt mine, bineinteles), definitii peste definitii… La drept vorbind, ma saturasem de gramatica la care nu am excelat niciodata si de comentariile literare cu diumul. Programele de pe care se invata nu s-au mai schimbat din 2004, desi, din an in an se mai scoate cate ceva si se adauga altceva. Programele astea seamana mult cu invatamantul romanesc: o groaza de teorie care nu se aplica neaparat in clasa. Important e sa o stii, chiar daca nu-ti foloseste.

Locul in care se dadea examen la materia la care am dat titularizare era Liceul Astra. Acolo, desi existau mese pe care sa ne lasam bagajele cum intram in scoala am fost invitati sa intram cu ele in sala de clasa. Asistentii din sala aveau, printre altele, si obligatia de a ni le lua dupa ce ajungeam in sala. Acolo, unul din asistenti a venit cu doi saci menajeri in care sa puna toate gentile si telefoanele. A vazut in curand ca mai are nevoie de doi saci, dar acestia nu se mai gaseau. Deci, criza s-a vazut si in lipsa sacilor menajeri obligatorii in astfel de situatii. Am intrat in sala si examenul a inceput dupa o ora si jumatate, timp in care am murit de cald si de nervi (ca sa ma linistesc mi-am baut sticla de suc inainte de inceperea examenului ca sa-mi treaca raul din cauza emotiilor, ca mai apoi sa ma trezesc ragaind). Fiecare cu copiutele cat mai mic facute bagate in banca (eu n-am avut pt ca mi-a fost intotdeauna teama sa nu fiu prinsa si depunctata sau data afara). In sala in care am avut locul am stat cate doi in banca. Din 17 banci, 17 au fost de la teorie educationala si restul de la alte discipline. Langa mine isi avea locul un domn care concura pt singurul post de maistru tehnician silvicol, post care se afla la un potliceal in Curtea de Arges. S-a copiat, s-a suflat, s-a scris, au pus coduri de bare pe fiecare foaie primita pe care am scris si am plecat. Subiectele au fost destul de grele, desi ma asteptam sa nu fie chiar asa avand in vedere incercarea de descentralizare a invatamantului.

Problema e ca, desi am invatat in nestire, acolo am ajuns sa nu mai stiu mare lucru. Nu sunt o persoana atat de emotiva, dar in ziua examenului n-am mai stiut aproape nimic. Timp de o ora am stat sa-mi aduc aminte ceva din subiectele pe care le aveam in fata (mai ales din primul). Pana la final imi adusesem aminte destul de mult, dar nu atat cat sa am siguranta unei note de trecere. Sunt 60% sigura ca am picat. E drept ca mai am un examen in august, dar sper sa nu fiu nevoita sa mai merg si la ala.

Saptamana asta a fost una plina de nervi si de lipsa de concentrare. Asa sunt si acum. Nu mai am rabdare pana duminica ca sa aflu ce nota am luat. Incerc din rasputeri sa ma linistesc, citesc cat de mult pot, ascult muzica din ce in ce mai lenta, plang ca apucata noaptea inainte sa adorm, mananc prost si putin, sunt irascibila si ma lupt din rasputeri sa ma abtin sa nu ma cert cu nimeni, as manca la inghetata in prostie… Trebuie sa aflu o metoda sa ma linistesc pana duminica. Un sfat celor care vor sa dea titularizarea si sunt prea emotivi: luati un extraveral inainte cu o zi de examen si dormiti cat mai mult si mai devreme (partea cu extraveralul nu o luati in seama daca aveti probleme cu inima). In ziua examenului veti avea mintea libera si veti stii mai bine decat am stiut eu.

by Categories: Eu 1 Comment

Intrebare

Voi ce ati face daca ati stii ca cineva greseste grav fata de voi si fata de cei pe care ii iubeste? I-ati spune sa nu mai faca sau ati tacea si l-ati lasa in pace sa isi dea singur seama de greseala?

Eu sunt intr-o asemenea situatie si jur ca nu stiu ce sa fac. Sunt disperata de-a dreptul. Si nu mai pot lasa timpul sa treaca pt ca vor avea multi de suferit din cauza inconstientei acelui om.

by Categories: Uncategorized 20 Comments

Norocul cersetorului

Magazinele sunt intesate cu clienti. Fiind zi de salariu, toti oamenii dau buzna prin magazine. De afara difuzorul montat din doi in doi stalpi de iluminat emite muzica moderna, insa nimeni nu ii da atentie. Intr-unul din magazine, un batran cu hainele ponosite si murdare se indreapta greoi si cam nesigur catre vanzatoarea care se ocupa de unul din clienti.

– Fa fata, da si mie 10 lei.

Vanzatoarea nici nu se uita la el. Aparent rabdator se uita la vanzatoare cum isi serveste clientii. Ca sa-i faca in necaz se aseaza bombanind pe scaunul pe care se aseaza clientii care probeaza pantofi.

– Hai, fa fata, da si mie 10 lei, sa-ti dea Dumnezeu sanatate, sa-ti creasca bine copilasii…

Vanzatoarea nici nu-l baga in seama. Se uita scarbita la el gandind ca trebuie sa schimbe scaunul. Desi batranul cersetor nu statea decat de vreo 5 minute in magazin, vanzatoarea da semne de enervare.

– Haide, fa fata, da si mie 10 lei. Nu plec d-acilea pana nu dai 10 lei.

– Bre, te suport de mult aci. Pleaca ca nu-ti dau. Astia nu e banii mei, e banii patronilor.

– Si nu dai si mie 10 lei?

– Iesi afara sau chem badigarzii. Si aia or sa te bata rau, ai de grija.

Batranul deveni morocanos, si fiindu-i teama de perspectiva nu tocmai frumoasa a lucrurilor, isi mai incearca o data norocul.

– Nu dai, ai?! Nu vrei sa dai? Dar-ar bomba din Kosovo peste tine. Dar-ar bomba peste toti ca nu vrei sa dai si mie 10 lei.

Se indreapta spre usa si iese posomorat. Are ochii injectati, dar stiind ca n-a baut destul isi incearca norocul la alt magazin, si aici fara nici un rezultat. Garbovit de atata bautura si de anii purtati in spate, cersetorul incearca sa mearga drept pe strada ca sa nu dea senzatia ca e beat. Se uita pe jos sa vada daca cineva n-a pierdut bani.

– Of, un pol. Un pol d-as avea as mai bea si eu o rachie. Buna rachia! Una mica, mica de tot. M-as simti si eu bine.

Vede un batran pe o banca. Se aseaza pe aceeasi banca, dar la celalalt capat, lasand impresia ca spatiul dintre ei e cel cuvenit pentru a nu-l deranja prea mult.

– Ce tanar eram. Eram tanar si cantam pa la nunti si pa la cumetrii. Ce petreceri mai dadeam. Stiti, cantam cu vioara. Mai, si faceam niste sarbe da juca’ toti tiganii… Si toata lumea ma lauda. Unul era Ion al Puicii. Cantam da sa rupea pamantu’, nu alta. Si veneau rumanii si imi cerea sa le cant cate un cantec da jale… Mai, si plangea… Dar-ar dracu in ei de rumani. Acu’ nu mai reconoaste niciunu’. N-ai cumva la matale 10 lei? Hai, te rog, da si mie 10 lei.

Batranul, uitandu-se la el cu sila, baga mana in buzunarul de la piept si ii da 1 leu.

– Uite, bre’, ia d-aici si lasa-ma in pace. Sa nu-i bei ca te bate Dumnezeu.

– Cam putin. Multumesc, nene, sa-ti dea Dumnezeu sanatate la toti copilasii si la toti nepotii.

Cersetorul se indeparteaza de batran si leganandu-se se indreapta catre barul din apropiere. Se aseaza pe unul din scaunele de la tejghea si asteapta posomorat ca fata sa-i dea putina atentie.

– Da, fa, sa beau.

– Nu-ti dau nene. Pleaca d-aici.

Fata de la tejghea se uita neincrezatoare la el.

– Uite, fa, am bani. Ce, banii mei nu e buni?

Cersetorul scoate banii din buzunarul pantalonilor si ii arata fetei.

– Du-te, nene, d-aici. Nu-ti dau sa bei. Esti beat deja. Uf! Mirosi a pisat. Pleaca, bre’ d-aici, ca nu-ti dau sa bei. N-ai matale fata de barul asta. Nu-ti ajunge banii aia nici pentru o cinzeaca. Daca vrei apa de la robinet de banii aia da-i incoace. Altceva n-am ce sa-ti dau.

Batranul, suparat peste putinta de tupeul fetei pleaca injurand in sinea lui. Simtindu-se mai treaz si mai in putere, strabate intersectia de-a dreptul facand soferii sa-l tituie si sa-l injure. Scapat cu bine din calea masinilor se indreapta cu pasi mari si desi catre buticul din colt.

– Hai, bre nea Ioane, da cand te-astept eu. Hai sa bem un paharel sa ne mai descretim fruntile. Florico, da-i o juma’ lu‘ domnu’ ca e cu mine.

– Sa traiesti nea Gogele, ca bine mi-ai rasarit in cale. Cine mai e ca dumneata, omenos si cinstit? Sa ne traiesti, nea Gogele, sa ne traiesti.

Cei doi cersetori inchina din sticle de plastic de jumatate de litru in cinstea aducerilor aminte.

– Atat mai am, nene. Am ramas singur cuc. Femeia mi-a murit, copiii nu sa uita niciunu’ la mine…

– Nu esti singur, nene Ioane. Nu suntem noi? Ce, acuma esti singur? Da-o-ncolo da singuratate si da suparare. O viata avem.

Cei doi trag cu nesat din sticlele lor. Nea Gogel, leganandu-se pe bordura de ciment se rezeama de nea Ion ca sa isi redreseze pozitia. Nea Ion, simtindu-se impins, cade.

– Ce faci, bre? Era sa vars sticla jos. Da o mana sa ma ridic. Florico, mai umple, fa, astea ca sa mai bem.

– Nu mai am. Acasa cu voi.

– Ce esti, fa, asa da catranita? N-am platit? Ti-a platit omu’, nu? Adu’ sa bem, sa ne racorim, sa mai uitam da necazuri.

– Nene Gogele, nu va mai dau nimica. Ati bautara dastul, va ajunge pa ziua da azi. La mine in magazin nu e cantina ca sa va dau pa gratis. Hai, acasa la voi ca pun baiatu’ asta sa va dea niste suturi in fund…

– Ho, fa, ho! incearca nea Ion s-o linisteasca. Nu ti-am facut paguba si nu dai falement din cauza noastra. Hai, mai da acilisea in sticla de banii astia niste rachie si taca-ti fleanca aia blestemata.

Nea Ion isi scoate banii din buzunarul rupt al pantalonilor, ii pune pe tejghea si ii arata sticla goala.

– Uite, hai ca pun. Da’ nu mai mult da un leu. Eu nu dau pa gratis ca nu am muncitara digiaba ca sa fac copii mari si sa-i tin pa la scoli. Daca era sa dau pa gratis acu’ ma manca lupii da saraca ce eram. Totu’ sa plateste, bre, ce stiti matale?

by Categories: pseudoliteratura 7 Comments

Nu-i asa ca prea seamana cu situatia din ziua de azi din Parlament?

Tot Caragiale, saracul. Ce stie el atat de bine despre noi de ne invata si dupa atatia ani de la moartea lui?

ACCIDENT PARLAMENTAR

D. ministru de externe a fost alaltăieri victima unui accident destul de neplăcut. D. Al. Lahovary, după o noapte de veghere şi de studii, vine la Senat cu un teanc de note, materialul discursului d-sale în cestiunea comunală pe care şi le aşază pe pupitrul ministerial.
Rîndul ministrului de a lua cuvîntul se apropie. Ministrul vrea să-şi arunce încă o dată privirile pe notele sale, fructul unei nopţi întregi de studii. Dar, Dumnezeule mare ! notele au dispărut.
Caută-n sus, caută-n jos, nimic. Jumătate supărat, jumătate îngrozit, neştiind ce să crează, începe să-ntrebe în dreapta şi-n stînga : nimeni n-a văzut notele. Pe sub pupitru, pe sub bancă — nicăieri ; busola oratorică s-a pierdut !
— E o infamie ! strigă ministrul mînios, trîntind cu mîinile pe pupitru. Asta nu e parlamentar ! asta nu se face !
— Ce e ?… ce e ?… şi un cerc simpatic începe să se strîngă împrejurul ministrului, care spumează de ciudă.
— Mi s-au prăpădit notele ! mi le-a sustras opoziţia desigur ! Asta nu e leal ! N-am dormit o noapte întreagă ca să mi le aranjez, şi poftim ! Domnii din opoziţie mi le sustrag ! Astea sunt farse neomenoase !
În timpul acesta, domnul Urdăreanu ia cuvîntul :
— Eu, domnilor senatori, aş fi avut multe de zis în chestia comunală, dar fiindcă mi s-au prăpădit notele…
— Şi dumitale ? întrerupe ministrul. A! atunci e o sistemă : s-o ştim !
— Dar cine poate să le fi luat ? adaogă ministrul privind fulgerător pe un senator din opoziţie care zîmbeşte în faţă-i şi care-i răspunde dînd din umeri :
— Ştiu eu ?
— D ta, desigur. Fii bun şi dă-mi notele ! nu umbla cu mofturi de-astea. Astea sunt glume puţin parlamentare… În nici un parlament european nu se fac astfel de farse !…
— Dar, domnule ministru, îţi jur ! şi toată lumea începe să rîză.
— Atunci desigur d-ta, zice ministrul cătră un altul.
— Pe onoarea mea !
Asupra acestora, i.p.s. sa mitropolitul, atras de aglomeraţia de dinaintea băncii ministeriale, se apropie cu zîmbetu-i sfînt şi împăciuitor :
— Ce e, taică ?
— Înalt prea sfinţite părinte, mi-au luat notele ; cine ? cine ?
— De ! ştiu eu, taică ? eu am demisionat de acu, nu mai m-amestec în politică.
— A! strigă atunci ministrul văzînd pe Costache uşierul, cunoscut pentru nestrămutatele lui principii liberale. A! infam colectivist ! tu mi le-ai luat ?
Şi se repede roşu ca focul, apucă pe adversarul său de piept şi-ncepe să-l zguduie cu putere :
— Astea vi sunt mijloacele de luptă ? Notele ! Dă-mi notele ! Am lucrat o noapte la ele ; dă-mi-le înapoi că te zdrobesc.
— Să n-am parte de ochii mei, coane Alecule ! Să n-apuc să mai văz pe liberali la putere, dacă le-am văzut măcar !
Ministrul aruncă departe pe Costache şi se-ntoarce bufnind la banca ministerială. Tocmai atunci, iată şi conul Lascarache, prezidentul consiliului, reintră, venind de-afară în bancă.
Ministrul de externe începe să povestească istoria notelor pierdute prezidentului, care-l ascultă distrat jucîndu-se cu un mototol de hîrtie. D. A. Lahovary îşi aruncă ochii la mîinile prezidentului, şi oroare ! ce vede ?
La moment îi smuceşte mototolul şi-l desface cu o mişcare febrilă. Ce era ? Un fragment din faimoasele note, fructul unei nopţi întregi de studiu, un fragment cu care conul Lascar rămăsese în mînă ghemuindu-l şi mototolindu-l din distracţie.
— M-ai nenorocit, coane Lascarache ! exclamă exasperat ministrul de externe. Mi-ai prăpădit notele !
— Îrracan de mine, bre omule ! răspunde prezidentul. Da eu stric ? Mata de ce nu ţi le păstrezi noatele şi le laşi de se tîrîie de colo pînă colo ? Iaca, vezi ! Se-ntîmplă de degrabă pune mîna omul pe orice petică îi iese-nainte ! Amu, potriveşte şi mata discursul cu aiestea care au rămas. De unde să le mai luăm pe celelalte ?

Moftul român, 1893, nr. 9
by Categories: Caragiale 3 Comments