Îmi port în suflet tăcerea ca pe-o umbră
Pe drumul lung ce mi-l străbat alene,
Sub vremea grea, prea tristă și prea sumbră…
În cale-mi pune timpul doar troiene.
Furtuni… îmi port în suflet ca seninul
Ce-alintă ochii iubitori de soare,
La mine norii nu își țin veninul,
Îmi udă oasele și carnea moare…
Mi-e teamă de-ntunericul de moarte,
Mi-e frică de pereți închiși și goi,
De omul care e tot mai departe
Și nu mai poate să se vadă-n “noi”.
Mănânc ori beau… o fac ca-ntotdeauna,
În ăst oraș agonizând de viață,
Și, de visând, mă prinde iar furtuna,
Voi vrea să simt că vine dimineață.
Mi-e teamă de suplicii și durere,
De oase rupte, chin, agonizare,
De lacrimi și de lipsa de putere…
De umilința ce devine stare.
Am frici prea multe, știu, nu mi-s copilă…
Sunt doar un simplu om de lut și fiere;
Un singur dor am: să rămân umilă
În astă lume cu sete de putere.
Valentina Vitan 