HÂRTIA

Hârtia. Pe care-acum o am în față e goală. Și rece.

E goală. Și dacă nu ar fi nu s-ar povesti.

Sau s-ar povesti, analiza, distorsiona, înțelege, sublinia. Dar ea există.

Înțelegerea se face în scris, pe foaia albă și goală. În scris.

Ne aplecăm deasupra ei și scriem un munte. De cuvinte. De vorbe. De sunete.

Legate. Despărțite. Riguroase. Ruginite ca niște cuie vechi.

Un munte de-am scrie am uita cerul. Și ochii care văd cerul.

Și mirosul cimentului fierbinte care a fost udat mai devreme.

Cu apă. S-a uscat. De tot.

Încercăm ceva nou?

Hârtia. Pe care am lăsat să cadă pixul. S-a prelins și a mânjit-o.

Nu avem dragoste de hârtie căci o aruncăm. Apoi.

Coala de hârtie. Îi analizăm albiciunea și slăbiciunea alb-murdară.

Trăim într-un punct al pixului și ne doare scrierea. Punctul.

Îl transformăm în oraș de hărtie. Ne ajunge o coală să îl construim. Punctul.

Etaj cu etaj. Geam lângă geam. Ușile ne sunt ferecate. Rămânem prizonierii lui.

Etajul I al citadelei este, totuși, etajul I, deci nu este etajul II.

Punct. Dacă s-ar putea, și de la capăt.

Și de la capătul întrepătruns al capătului nepătruns cu urechea.

Sau cu ochiul.

Hârtia. De la care am plecat e un rezultat al pădurii.

De pin, de fag, salcâm sau molid. De nuc. De salcie plângătoare.

De om. De braț care stă așezat pe ea. De mână care scrie pe ea.

De degete care scriu pe ea.

Ia să trecem noi la stilou. E mai elegant. E mai subtil.

E mai intelectual. E mai pervers. Răutăcios și sobru.

Minte mai mult scriind pe hârtie. Mâna se mișcă cu control.

Mâna care scrie. Caligrafic. Ordonat. Subtil. Controlat.

Degetele prind cu putere corpul stiloului.

Cerneala mânjește mai tare hârtia. Pătrunde în carnea ei filiformă.

Hârtia și stiloul scriu împreună. Sacadat. O lume întreagă.