Am ridicat mâinile spre cer și am scris cu degetele pe tivul norilor:
“Ce viață vie voi mai duce azi? Sau voi muri din nou încă o zi? “
Apoi am închis ochii să simt durerile
Venind în valuri peste noi.
“Și iar le vom privi zâmbind!”, mi-am spus.
Am afundat picioarele în pământ și le-am făcut temelie,
Știam că temelia nu va fi luată de val;
Apoi am urlat la soare să mă mai păsuiască un răgaz de o viață,
Dar nu m-a auzit, și-a tras norii pe frunte și a adormit
Visând, probabil, și zâmbind.
“Mi-a mai rămas doar sufletul să îl scormonesc,
Să găsesc în el resturile peste care nu au mișunat neputințele,
Să-mi construiesc din ele o altă viață și o altă lume,
În care durerile să zburde fericite și să trăiască libere de noi, departe.”
Și-atunci mi-am făurit uneltele de scris
Ce stau acum de-a dreapta mea și-așteaptă
Să le dau puterea să mă înceapă.
Mă așteaptă un nou început, trecutul îl las valurilor să îl ude și soarelui să îl usuce.
Așa va redeveni pământ și nu se va mai ști ce-a fost.
Valentina Vitan 