Despre suflet si trup

Azi vorbeam cu un preot de la catedrala car ma intreba de c nu mai trec pe la biserica. Ca o culme a ironiei, despre asta vorbisem azi dimineata cu mama unui copil cae-mi spunea ca s-a saturat sa mai cheme preotii la pomenire pt ca vin toti si cer si pachete si bani. Mi-a fost putina rusine sa i spun preotului ca biserica m-a dezamagit cumplit, dar am spus-o. Bineinteles, el a concluzionat ca m-a dezamagit Dumnezeu, insa i-am explicat ca Dumnezeu nu e de vina ca pastorii pusi sa pastoreasca turmele Lui fac din slujba lor o afacere si nuse gandesc prea mult la sufletele oamenilor de rand. Si-a dat seama ca ma refeream la catedrala din Mioveni pentru constructia careia s-au chltuit sume enorme si se vor mai cheltui si de acum incolo.

M-am gandit la asta tot drumul spre casa (adica vreo 10 minute) si am tras concluzia:

Cu cat trupul devine mai artificial cu atat mai mult subjuga sufletul, mintea si spiritul facandu-le sclave dorintelor lui.

Pentru mine biserica nu mai are sens. Singurul lacas de cult la care voi merge va fi Manastirea Namaiesti pentru ca ala a fost singurul loc in care am simtit pace. Pana la urma, asta e tot ce imi doresc de la viata.

Daca scrii nu inseamna ca si stii cum

Zilele trecute ma intreba cineva cum se poate ca cineva sa scrie si sa vrea sa scrie dar sa nu stie cum s-o faca cel mai bine (se referea la felul in care cineva scrie fara sa tina cont de elementele ce tin de scris). Logic (si i-as fi raspuns atunci pe loc fara sa ma gandesc prea mult la asta) ar fi fost sa-i spun ca nu toti cei care sunt capabili sa scrie texte stiu si cum sa o faca. Si ajungem la arhicunoscuta (de toata lumea) sintagma cum ca cei care trebuiau sa faca aceasta treaba (corectorii din tipografii) au disparut. Cartile pe care le cumparam acum sunt pline de greseli pe care editorul nu le baga in seama si le scoate pe raft asa cum sunt ele, fara corecturile pe care ar trebui sa le faca.

OK, sa spunem ca nu editorii trebuie sa le faca (corecturile), insa cineva tot trebuie sa o faca. Nu toti cei ce scriu au parte de genialitatea limbii corect vorbite si scrise, desi sunt vizitati  (unii din ei scremuti de-a dreptul) de muza creatiei literare. Nu e de ajuns sa fi facut o facultate de litere ca sa stii ca esti capabil sa corectezi un text, insa sunt unii care pot sa faca asta (si nu vorbesc de mine, am greseli cu diuiumul, mai ales ca, din neatentie, ma trezesc ca pun virgule inutile).

Si ce e de facut? Nu e treaba mea sa gandesc la asta, cu atat mai mult cu cat eu nu sunt editor si nu am o firma care scoate carti, insa eu as reintroduce corectorii in tipografii de urgenta. Se stie ca pe timpul lui Ceasca prompterii de la TVR erau mustrati aspru pentru greselile de exprimare din timpul telejurnalului, la fel si crainicii de la radio. Acum toata lumea face greseli. Auditorul si cititorul oricum e incult si habar n-are ce-i cu el pe lumea asta, iar sa-i ceri sa fie atent si sa iti spuna greselile auzite sau citite deja e o crima impotriva umanitatii, o lege a drepturilor omului pe care o incalci in ceea ce-l priveste.

OBSESIE

Nevoia omului de a fi totul perfect l-a transformat intr-o masinarie ciudata. Totul in jur trebuie sa fie perfect si sa arate perfect. Pana si el a ajuns sa se transforme intr-un “monstru” perfect de dragul unei imagini pe care creierul nu o vede decat intr-un fel. In felul asta se modifica si notiunea de “normal”, care se schimba odata cu trecerea timpului. Acum o perioada citeam despre femeile de pe la 1900 care erau normale daca erau voluptoase. Cum vremurile s-au schimbat s-a schimbat si perceptia despre frumos, drept fie vorba intre noi, un frumos cam chinuit si cam cu complexe de inferioritate, probleme de sanatate si probleme psihice.¬†Perfectiunea nu exista. Natura nu stie sa fie perfecta si daca am ajuns sa fim intr-un anumit fel inseamna ca natura ne vrea asa cum suntem.

Recunosc, dintotdeauna am avut probleme mari de greutate si din cauza asta am avut mereu frustrari. Si tocmai din cauza asta am dezvoltat un fel de complex al neperfectiunii trupului si mintii. Imperfectiunile trupului au dus la “anomalii” psihice de genul timiditate, complex de inferioritate, balbaieli, ticuri verbale si alte cele. Si sunt constienta de toate astea. Atat de constienta incat uneori simt nevoia unei terapii psihologice. Si toate astea pentru ca nu e nimic “perfect” (a se citi normal) in mine, in mintea mea, in jurul meu.

Decizia mea a fost sa le las pe toate asa cum sunt, sa nu le modific, sa ma incapatanez, in ciuda faptului ca nu suport acest lucru, sa le las asa. Ar putea parea a lene sau sila de actiune, insa e felul meu propriu de a face fata abundentei de “perfectiune” si “normalitate” din jur. Realizez ca in felul asta mintea mea si trupul meu se relaxeaza altfel, lumea mea pare mai degajata si mai detasata de tot ce e in jur. Si ce daca sunt asa? Lumea din jur nu va fi mai putin mediocra decat este daca as fi altfel. Tocmai ca eu as ingrosa randurile mediocritatii pentru ca m-as alatura multimii. Si daca ma gandesc mai bine, am fost mereu asa. Mi-e greu sa fiu altfel. Nu stiu o altfel de viata si nu stiu daca as suporta sa traiesc altfel.